Cu ultimele resurse fizice, dar cu o acuitate pe care i-o dă apropierea morții, contele Jancovich pornește pe urmele „tainei” lui
Horea, țăranul care a îndrăznit să ghicească gândurile împăratului. Palidul conte pleacă într-o expediție punitivă, dar mai ales într-o aventură a descoperirii celuilalt pol al puterii dreptatea nedreptăților în numele căreia un alt împărat, „împăratul țăranilor”, ridică o întreagă armată de iobagi declarând, fără drept de apel, „nobilime să nu mai fie”. Nobilul își poate depăși, teoretic, condiția sociala și, înțelege chiar necesitatea unor reforme preconizate de iluminiștii vremii. Dar fraza-ghilotină a conducătorului răscoalei i se pare mai de neînțeles decât marele necunoscut către care se îndreaptă. „Sunt pe moarte”, încearcă Jancovich-Beligan o punte omeneasca spre cel invitat la cina. „Cu toții suntem muritori” replică țăranul-filozof.
Doi oameni lucizi în fața morții. Nobilul, cu o fină autoironie încearcă să cocheteze cu situația: „Pe mine nu virtutea mă face frugal, neputința” și bea laptele îndoit cu apă în loc de vinul pe care și l-ar fi dorit. „Dacă tot mori, de ce nu-ți faci cheful să bei, domnule?” refuză gândirea sinceră, convenția. O scânteie de viață, de autenticitate se aprinde în ochii contelui, sclav al prejudecăților.
Radu Beligan joacă acest moment de
adevăr al ființei depășind
adevărul rangului, cu o precizie și o finețe de bijutier. Mersul lui ezitant, masca spectrală, glasul oscilând între distinsă lamentație și scurt tremur de mânie — neputința că nu avansează în descifrarea tainei care nu-i numai a lui Horea, ci a tuturor celor care s-au ridicat împotriva nedreptății, aruncă pâlpâiri reci, scântei de spirit în sufletul agonizant al contelui. Rol pe care actorul știe să-I conducă elegant, cu o inteligență cinematografica ce ar fi solicitat mai des prim planul. Planul-detaliu al ochilor, al mâinilor înghețate de un tremur și interior, penumbra îndelung studiată de operator pe chipul pe care „pallida mors” avansează implacabil. Spre sfârșit glasul se vrea al unei justiții deasupra patimilor „pereat mundus..”. „Ați omorât 117 nobili”. „Dar ei, de atâtea secole, câți țărani au omorât? Pe ce cântar cântărești, domnule? E un cântar mincinos” răspunde Horea.
Contele simte că pierde și aruncă, stângaci, ultimul argument. „Vei fi zdrobit pe roată. Trupul îți va fi împrăștiat în patru colțuri”. „Înseamnă că o să am mormânt larg, domnule. Toată țara Ardealului” încheie ca un vers mioritic, crăișorul cu blazonul înțelepciunii populare duelul sau cu nobilul speriat de moarte, cum speriat a fost și de viață. Pagină de antologie semnată
Titus Popovici-
Mircea Mureșan și contrasemnata Radu Beligan—
Ovidiu Iuliu Moldovan.