Adevăruri

     Teribilă înfruntarea din finalul filmului Secvenţe de Alexandru Tatos. Doi bărbaţi – un anchetator şi victima sa profitoare – se întâlnesc după patru decenii la o masă de restaurant. Dar restaurantul n-are decât trei pereţi, chelnerul nu ştie servi, farfurile sunt formale, alimentele şi vinul nu pot fi consumate, convivii se pre­fac doar că mănâncă, iar în răstimpuri mişcă buzele ca şi când ar vorbi. Şi toate astea pentru că restaurantul nu-i decât un platou de filmare, iar ei nu-s decât figuranţii angajaţi să dea viaţă planului doi. Întâmplător însă (întâmplător?) acţiunea filmată în planul întâi se petrece tocmai în perioada când falşii consumatori se cunoscuseră efectiv, când avuseseră unul cu altul de-a face. Şi, tot întâmplător, despre această cunoştinţă efectivă discută ei încordat, acea epocă o învie ei furişându-se printre replicile stereotipe ale protagoniştilor. Numai că, în timp ce protagoniştii sunt nişte simpli actori care-şi trăiesc viaţa ca pe un rol (parcă n-au ce-şi spune, sunt stânje­niţi de artificialitatea textului învăţat pe dinafară, repetă „duble” la infinit, se bâlbâie şi se încurcă penibil), figu­ranţii din planul doi au cu prisosinţă ce să discute despre acea perioadă, pentru că ei îşi retrăiesc în realitate pro­pria viaţă. Ca urmare nu se sfiesc să-şi arunce vorbe grele, adevărate (o fac în pauzele filmării, când se pun să se certe, să-şi facă proces de intenţii, să se bată de-a binelea), reînviind, cu o pasiune ce le depăşeşte rolul, vechea lor dispută şi în acelaşi timp epoca neconcludent redată în planul întâi.
     În orice caz, din această matematică simetrie de si­tuaţii, din această încrucişare de vâlvătăi false şi de scru­muri adevărate, se naşte o extraordinară tensiune, cu implicaţii filosofice. Dacă figuranţii devin personaje prin­cipale şi dacă protagoniştii decad în rândul figuranţilor, inversarea de roluri pune la îndoială filmul însuşi, arta însăşi, capacitatea lor de a trece dincolo de aparenţe, de a sparge faţadele. Iată — pare a se spune — , iată cât de nepăsători ne mişcăm pe lângă dramele reale şi cât de jenant le inventăm pe cele fictive. Trecem mereu pe lângă adevăr, iar apropierea tangentă cu el nu este decât o maculare. Dacă totul este atât de relativ, ni se spune (Secvenţe mai are două scheciuri, care atacă şi ele ace­eaşi dramă a adevărului aparent), dacă adevărul căutat se ascunde, iar cel firesc, nescontat, se repede mereu în faţă, atunci filmul însuşi devine o acţiune riscantă. O jucărie cu care nu te poţi juca prea mult, pentru că s-ar putea ca la un moment dat să te plictiseşti. Asta umileşte, asta frustrează, dar asta obligă. Şi obligând înnobilează. Şi înnobilând dă supravieţuire unei arte inflaţioniste care acumulează rar, iar acumularea o face doar din propriile sale negaţii.
     Această pledoarie inversă pentru demnitatea filmului, acest avertisment pe dos, care de fapt elogiază, mi s-au părut pagina cea mai interesantă din filmul lui Alexandru Tatos. Mai ales că a fost scrisă sub motto-ul eminescian: „Adevărul e stăpânul nostru. Nu noi stă­pânim adevărul.”