Nu credeam să scriu cândva la timpul trecut, în acest colţ destinat ediţiilor definitive din arta a şaptea, despre omul atât de tânăr, şi care tânăr ar fi rămas, oricât ar fi trăit.
Cornel Coman a fost unul din cei mai adevăraţi actori români ai ultimului deceniu; dar trecerea sa meteorică pe scenă şi ecran a fost atât de familiară, de tandră, de omenească, de caldă, de apropiată, de autentică, de comunicativă, încât fiecare din noi l-am fi socotit mai mult sau mai puţin decât un actor: un vecin şi un prieten, un frate şi un coleg, un trecător cu care întâmplător ne întâlneam foarte des şi ne salutam fără să ne cunoaştem. Darurile lui actoriceşti erau cu atât mai mari cu cât părea că se leapădă de ele. Nu l-am surprins niciodată scoţând o vorbă falsă, „actoricească”, făcând un gest convenţional, de profesionist, chiar atunci când textele şi situaţiile care i se încredinţau s-ar fi pretat din plin. Subtila lui metodă era de a umaniza, de a da credibilitate. Frumuseţea lui era de a fi sincer şi convingător. Specialitatea lui: de a părea că vine chiar acum de afară şi că aduce pe haine, în glas, o pojghiţă din aerul străzii sau o silabă dintr-o conversaţie neterminată. Era omul cu care ai fi vrut oricând să ai de-a face. Aducea cu el francheţea. Şi toate astea le realiza probabil, mereu conştient, mereu dureros, cu o combustie interioară şi un efort artistic bine ascunse, cu o infinită frică de a nu se repeta, indiferent că juca roluri de „băieţi de nădejde” pentru care era predestinat, sau roluri de compoziţie, pe care şi le făcea ale sale. Priceperea sa de a echilibra era instinctivă. Îmbătrânit prin grimă, restituia moşilor şi uncheşilor o vivacitate simpatică, prin simple accente de umor. Personajele tinere le maturiza prin gravitatea ochilor, a vocii învăluitoare de bariton, a obrazulul dur şi încercat, a zâmbetuIui trecut prin suferinţă. Rolul istoric îl aducea la temperatura clipei, celui contemporan îi dădea sentimentul duratei. Pe omul de rând (slăbiciunea sa!) îl înnobila prin ştiinţa dragostei, refuzând trucurile neaoşiste sau ticurile vulgare. Dramatismului îi adăuga seninătatea, scepticismului — speranţă, tristeţii — farmec, arnbiguităţii — disimulare. Şi, legate prin atâtea forţe de semn contrar, personajele saIe erau solide, indestructibile, consolidate.
N-aş fi crezut să le enumăr pe toate la timpul trecut. Şi nu trecutul îl plâng căci el va rezista pe salvatoarea peliculă oricât... Plâng însă nenumăratele personaje adevărate care urmau să vină, şi au încetat să mai vină, odată cu moartea lui Cornel Coman.
