Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Acum 75 de ani… „Ileana din poveste”


     „...Treceam cu Eugen Lovinescu pe bd. Saint Germain. Dintr-o birjă se dădu jos (...) profesorul Pompiliu Eliade, pe atunci director al Teatrului National din București. Lovi­nescu mă prezentă: — Un tânăr poet din Bucu­rești; a scris un act în versuri. Pompiliu Eliade mă invită să citesc...”
     Așa evocă Victor Eftimiu întâlnirea, de pe un bulevard parizian, care i-a decis cariera de dramaturg. Câteva luni mai târziu, la 2 fe­bruarie 1911, la București, avea loc premiera. E drept că „actului în versuri" pe care îl citise poetul îi mai fusese adăugat unul, la sugestia comitetului de lectură al Teatrului National, și că titlul piesei fusese modificat din „Ileana din poveste” în „Înșiră-te Mărgărite”. Inter­preții, Aristide Demetriade în Făt-Frumos, Nicolae Soreanu în Zmeul, Maria Filotti în Ileana Cosânzeana l-au adus la rampă, în triumf pe tânărul autor...
          Se știe ca, în toamnă, la 7 nov. 1911, piesa avea să fie reluată nu numai cu o distribuție revăzută, dar și într-o versiune întregite de „proiecțiuni electrice” care, odată cu intrarea cinematografului în Teatrul National, consti­tuie, după Amor fatal, cel de-al doilea titlu identificat din istoria filmului românesc de ficțiune. Întrebarea care s-a pus și la care după opinia noastră, încă nu s-a răspuns, convingător este: cui i-a aparținut inițiativă? Aceasta îi este atribuită îndeobște tânărului actor și regizor de film Grigore Brezeanu, deși nu există nici o sursă directă care să ateste o asemenea supoziție. Probabil că versiunea se sprijină pe prezența lui Iancu Brezeanu, părintele regizorului, printre cei care la 21 octombrie 1911, se prezentau directoru­lui Naționalului, Ion Bacalbașa, în calitate de delegați ai unei societăți constituite cu sco­pul de a cinematografia „scene interesante din toate ramurile activități românești”, luân­du-și obligația să pună la dispoziția adminis­trației „negativele și pozitivele necesare pen­tru realizarea feeriilor...” Referindu-se la aceasta petiție, istoricul atât de riguros care a fost Ion Cantacuzino nu ezită se scrie: „... E clar că pentru acest text, Grigore Brezeanu este cel care a ținut condeiul când au semnat cei trei societari...” (S.C.I.A. nr. 1 din 1967).*
     E de subliniat că „cei trei societari”, Aris­tide Demetriade, Ion Brezeanu și Nicolae So­reanu nu erau la prima lor inițiativă petiționată direcției Teatrului. În 1909, pe când Grigore Brezeanu mai învață încă să țină con­deiul la Sf. Sava același triumvirat se prezen­tase lui Pompiliu Eliade pentru a-i smulge autorizația deschidem unei stagiuni estivale a Naționalului în grădina Blanduzia. Deși re­pertoriul era cât se poate de atractiv, dacă nu chiar deșuchiat („Jandarmeria morală”, „Fata de la hotel Ghedale”, „Scandal la Trei Papuci” etc), „afacerea” n-a prea mers. În câteva luni de stagiune pe str. Academiei se pome­niseră împresurați de cinematografe care propuneau un repertoriu „cult” ca Napoleon și Hamlet având ca vedete pe Sarah Bernhardt și Francesca Bertini. Cronicarul teatral Arghezi nota, lucid: „Concentrat și rapid filmul triumfă tot mai mult asupra scenei. Mai curând sau mai târziu, dezechilibrul acesta trebuie să se transforme în conflict...”
     Grigore Brezeanu n-avea de ce să le „țină condeiul” societarilor pe care viața îi făcuse pe deplin conștienți de pericolul cinemato­grafului. Dorind să-l „îmblânzească” pe ase­diator, să-I domesticească pe „barbar”, să-l subordoneze necesităților teatrului, ei solici­tau mijloace pentru a amenaja o „cameră fotografică” adică un platou de filmare. Dacă ar fi să-I credem pe Victor Eftimiu, inițiativa i-ar fi aparținut chiar lui Iancu Bacalbașa care, el, „I-a jucat cu intercalări de scene cinematografice” („Oameni de teatru”, p. 275) loan Massof întărește și el această versiune, menționând că Bacalbașa a ținut să indice personal locul unde aveau să, se desfășoare filmările. Un izvor de autoritate al vremii, ca ziarul „Rampa”, scria totuși, la 21 oct 1911, că filmul fusese „... pus în scenă de d-nii Aristide Demetriade, distinsul societar și G. Brezeanu, simpaticul regizor de la Teatrul Național...”
     În pofida acestei revelatoare mențiuni, isto­ricii noștri au sugerat mereu versiunea dubi­tabilă că animatorul real al întreprinderii ar fi fost Brezeanu, iar Demetriade doar uriașul consacrat în umbra căruia tânărul încă nere­cunoscut ar fi fost constrâns să se ascundă. Într-un studiu de referință, prin rigoarea in­formațiilor pe care le aduce, până și dr. Ion Cantacuzino scrie: „La puțin timp după aceasta, într-un articol care se ocupa tot de inovația lui Brezeanu...” De ce inovația lui Brezeanu, și nu a lui Demetriade și Brezea­nu? Pur și simplu pentru ca ne-am complăcut să vedem în junele de 19 ani pe omul de arta gata format „factotum” al superproduc­ției viitoare, Independența României.
     Mai ales după descoperirea fabulosului fond de documente lăsat de Aristide Deme­triade, aceasta poziție rămâne de regândit. Mai curând e de presupus că, după eșecul Amo­rului fatal, a fost Grigore Brezeanu cel care a cerut ajutorul, ca regizor, sau că ar fi fost impus, ca o condiție prealabilă, de Bacalbașa care-cum afirmă toate mărturiile — a contro­lat cu mână fermă întreaga montare a specta­colului din toamnă, ca și turnarea secvențelor complementare.
     Cine și imaginează acea nouă montare ca pe o simplă adăugire a unor scene filmate cadrului teatral, se înșală. Datele obiective indică o structură complet modificate. În fe­bruarie, sub directoratul lui Eliade, spectacolul fusese prezentat în două acte cu antract; în noiembrie, acțiunii scenice îi fuseseră adăugate șase „proiecțiuni electrice” — azi le-am zice secvențe — plasate, conform afișului Teatrului National, „între actul I și II și actul III și IV”. Transformare care implică, deci, un număr dublu de acte și o concepție calitativ schimbată a spectacolului care se in­tegreze imaginea filmată în spațiile dintre cele patru tablouri scenice. Autorul unei ase­menea concepții nu putea fi, în nici un caz, tânărul regizor de culise Brezeanu, angajat la Național de câteva luni, ci numai „distinsul societar”, cu o temeinică experiență de spec­tacol, ajutat — firește de cunoștințele teh­nice dobândite de autorul Amorului fatal în cursul precedentei filmări.
     Filmarea trebuie să-i fi pus probleme com­plicate lui Demetriade, care rămăsese și in­terpretul lui Făt-Frumos. Poate fiindcă nu stăpânea arta echitației, sau anume pentru a controla regia cavalcadelor în care-I urmărea pe, redutabilul său dușman, Zmeul, Deme­triade l- a îmbrăcat în costumul său și l-a suit pe un armăsar focos pe intendentul teatrului, faimosul Ghiță Baterie. Astfel, e locul să înre­gistrăm aici prima „cascadă” din istoria cine­matografiei noastre! Dar nici Zmeul nu mai era același. Nu Nicolae Soreanu, ci actorul și dramaturgul Zaharia Bârsan era urmărit, purtând prada pe crupa calului, o nouă Cosân­zeană. Eleonora Mihăilescu. Datorită lor fil­mul românesc își făcea intrarea pe poarta de onoare a Teatrului National...
 
*O dovada în plus că poetul a păstrat nostalgie cinematografierii lui „Înşir'te Margerite” este tentativa neremarcată până acum - de a o ecraniza două de­cenii mai târziu când în calitate de director al „Gaze­tei noastre ilustrate” anunța proiectul unei versiuni realizate de o mare casă din Berlin un mare con­curs de fotogenie (vezi numerele 115 și 122).
(Cinema nr. 12, decembrie 1986)

Tags: amor fatal, aristide demetriade, grigore brezeanu, independenta romaniei, istoria filmului românesc, tudor caranfil

Comments: