Actorii noștri – Tamara Buciuceanu-Botez

     În compania Tamarei Buciuceanu rolul reporterului nu-i prea greu. Interlocutoarea are mereu inițiativă: își adresează singură întrebări și răspunde la ele. Mereu atentă la ideea enunțată, la formularea simpla, limpede, clara. Își cere scuze pentru lipsa de coerență, dar, de fapt, mai rar partener de discuție atât de riguros în urmărirea propriului gând! Nu mi-a rămas decât să fac câteva precizări. În le­gătură cu atmosfera interviului — telefonul a sunat neîncetat, pentru fixarea unei repetiții, pentru o vizionare, confirmarea programării spectacolelor de la lași, pentru o invitație la „Rapsodia română” etc., etc. În legătură cu starea interlocutoarei — o unda de tristele pe care nu i-o știam, dar, bineînțeles, și bine-cunoscuta flacără a unei energii inepuizabile, combustia interioară nutrită din bucuria de a se simți necesară, din patima de a oferi din prea plinul vitalității sale. Câteva confidențe care se cer rostite, deși nu vor ajunge pe hâr­tie, întregesc portretul actriței cu două trăsături complementare: pudoarea unei ființe ire­mediabil sentimentale și totodată orgoliul candid al omului care e conștient ca are infi­nit mai mulți admiratori-prieteni decât... ne-prieteni.
     Vrei — precis — să vorbim despre filmul pe care abia l-am terminat! Nu mai am decât o zi de post-sincron și gata. Da' să știi ca nu-ți pot spune nimic. Vreau să fie o surpriză. Am jucat într-o distribuție extraordinară. Filmul, nu că sper să fie bun, sunt sigură! Nici nu se poate altfel. Cu atâta material artistic și uman! E vorba de transpunerea pe ecran a unei producții clasice a dramaturgie românești care trebuie, nu se poate să nu întrunească adeziunea și a marelui public și a specialiștilor. Tocmai de aceea exigența noastră, a realizatorilor, a fost maximă... Lucrul în cinematografie e mai special și destul de greu. În primul rând că suntem adunați actori din mai multe teatre. Fiecare are zilele lui mai dificile sau mai puțin inspirate. Pe platou urmează să ne regăsim, să formăm o echipă. Și poate de aceea, mai mult ca oriunde, e necesară o bună organizare a producției — se poate spune așa, nu? — care sa elimine timpii morți și prilejurile de inutilă enervare. Mai ales la un film cu mult dialog ca asta, important este felul cum se face post-sincronul. Regizorul a fost foarte pretențios cu noi. Nu e ușor, te asigur. Trebuie să-ți regăsești starea de la filmare. Iar trăirile sunt atât de diferite, raportate chiar la o singură propoziție. Tonul trebuie să se conexeze cu imaginea perfect. Urechea muzicală mi-e de mare folos. Ideală ar fi priza directă. Mai ales că — se știe — o secvență nu se realizează ca o scena la teatru, nu există o continuitate și o creștere a temperaturii. Trebuie să te chinui să-ți păstrezi „ideea”. Cursivitatea e foarte importanta în joc... Noroc că am avut parte de un inginer de sunet foarte talentat și am putut să ne ajutam de banda-ghid, păstrându-ne cât mai aproape de interpretarea inițială. Uite ca m-am luat cu vorba și... Nu-mi permit să spun mai mult despre filmul asta. Chiar vreau să fie o surpriză. Publicul o să-l vadă și atunci o să știe despre ce am vorbit... A fost greu, foarte greu pentru că trebuia redat parfumul unei epoci anume. Și aici meritul este și al operatorului și al scenografului, al costumierei. De fapt, al întregului colectiv. Ce bine ar fi ca totdeauna să domnească spiritul de echipă și climatul creator! Ar fi de dorit ca toate compartimentele să-l aducă aportul de adevăr și frumos la treaba asta așa de complicată care este filmul. Uneori se pierde din vedere că suntem cu toții egali în munca. Ca și în politețe și respect. Datorat, cuvenit, fiecăruia... Sigur, la filmare se nasc și greutăți. Nimic nu se face cât ai bate din palme. Și de asta e bine că totul să fie gândit, pregătit, organizat dinainte, până la cel mai mic amănunt, fie că e vorba de o soluție de interpretare, fie de cel mai banal element de recuzită. Pe care, dacă nu-I găsești sau pur și simplu nu-l ai, pierzi o zi de filmare. Nu eu sunt de felul meu foarte ordonată, dar cred că trebuia, într-adevăr, cât mai multă ordine ca lucrurile să meargă bine. Nicolae Corjos — de exemplu — care a fost mulți ani regizor secund, câștiga foarte mult prin faptul că la filmare este foarte ordonat și știe să instaureze un climat de armonie și toată lumea conlucrează în cele mai bune relații. Rolul meu, profesoara de mate poreclită Isoscel din filmele lui Declarație de dragoste și Liceenii, n-a fost complicat, nu mi-a cerut un efort de compoziție și de aceea poate mi-a fost ușor.  A trebuit însă să fac față unor parteneri mai zburdalnici, mai zglobii. Și pentru că veni vorba de cei tineri! Toți sunt foarte talentați, o adevărată echipa îndrumată cu pricepere de regizor. Vreau să spun cu mândrie că am fost partenera nepotului meu, Mihai Constantin, băiatul sorei mele, soprana Iulia Buciuceanu și a lui George Constantin...
 
     Tocmai aveam de gând să vă întreb ce părere aveți de pleiada asta de copii care duce mai departe talentul părinților lor.
     Mihai e student în anul III la IATC și după părerea mea — nu pentru că e din familie — dar cred ca este un talent autentic. Joc cu el chiar ca nepot al meu — într-o piesa la Bulandra. Cătalina Buzoianu l-a ales pentru că i-a intuit și alte valențe interpretative. Așa e corect să se întâmple. Când se descoperă un talent, să fie foarte atent călăuzit, să nu se șablonizeze. Asta am învățat-o de la profesorul meu, Nicolae Băltățeanu, actorul nu trebuie să fie unilateral întrebuințat, ci să se descopere în el tot ce e mai interesant. Mă bucur de succesul tinerilor pentru că și Oana Sîrbu, și Cesonia Postelnicu, și Ștefan Bănică Jr., și Tudor Petruț reprezintă talente certe... Deși poștașul îmi sună la ușă o dată pe lună să-mi onoreze pensia...
 
     Cine să vă creadă pe cuvânt că sunteți „pensionară”?
     Nici eu încă nu vreau să cred că am început să îmbătrânesc. Și cât am să pot, n-am să mă las. De altfel, de aici (și face gestul ei atât de familiar indicând cu degetele strânse locul inimii), din suflet vine tinerețea, tonicitatea de care am dat dovada în teatru și cu care acum sper să fiu de folos și în cinematografie. Trebuie să-ți mărturisesc că, deși fiecare avem griji și dureri personale, în momentul, în secunda când te afli la rampă sau în bătaia aparatului de filmat, trebuie să uiți totul și să-ți sfințești rolul.
 
     Ce-ați zice ca, împreună, să ne amintim de rolurile dumneavoastră de pe ecran?
     Filmul la care țin, deocamdată, cel mai mult, trăit și nu (încă) realizat este Chirița. Colaborarea mea cu Teatrul National din Iași și cu teatrul din Turda pe scenele cărora am jucat și continui să joc personajul atât de drag mie, eroina lui Alecsandri, reprezintă pentru mine un adevărat film, cel mai frumos. Un vis. În viața unui actor există perioade foarte aglomerate. Foarte intense. Ar vrea să poți răspunde tuturor solicitărilor: dar trebuie să-ți permită și sănătatea și — efectiv — timpul.
     Crezul meu a fost acela de a fi consecventă și generoasă în tot ceea ce întreprind...
     Mă întrebi despre personajele mele din filme... Când sunt prea multe sau când sunt prea puține nu mai știu să le număr... Mi-aduc aminte cu plăcere de filmul lui Geo Saizescu, Grăbește-te încet, în care eram o „nevastă” foarte... nevastă. În Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii de Mircea Mureșan am jucat-o pe doamna Herdelea: tot o soție, dar de data asta în cu totul alt registru interpretativ. Partener îl aveam pe bunul meu coleg Octavian Cotescu... n-am putut să despart imul de artist pentru că noi, de fapt, suntem oameni-artiști. Și rostul nostru e să ne facem datoria așa cum trebuie pentru că — nu vreau sa fiu rău înțeleasă — munca noastră e un lucru sfânt...
 
     Care presupune o mare noblețe sufletească...
     Nouă, ca și spectatorilor, ne trebuiesc filme frumoase, adevărate. Dure chiar în sinceritatea lor. Dar delicate în exprimare ca și în efect... Sunt întrebată adesea — pentru că trebuie să-ți spun că nu știu cum s-a întâmplat, dar am făcut mai multe interviuri decât filme ce rol am iubit mai mult sau ce mi-aș dori să joc. Cine poate răspunde exact, cine poate preciza ce vrea, acela nu e sincer. Fiecare rol e altceva și fiecare partitura îți rezervă o altă surpriză. Totdeauna am așteptat cu plăcere să văd ce voi juca și mi-am adus aminte tot cu plăcere de ceea ce am jucat. De cum am colaborat cu regizori ca Alexa Visarion, Geo Saizescu sau Mircea Moldovan. O amintire frumoasa este și filmul Alo, aterizează străbunica, când am jucat împreună cu Mimi Enăceanu. Ce femeie drăguță, ce om minunat... Cam astea ar fi toate filmele mele. Ca să vezi ce puține! E o vorba din bătrâni: „puțin da' bun”. Și alta: „mai bine mai târziu, decât niciodată!” (Și râde, ha-ha-ha, în modul de contralto, cu jovialitatea de totdeauna. Prind momentul să fac o completare, și strecor și o întrebare)
 
     Filmografia dumneavoastră începe cu filmul „Premiera”, apoi mai include „Vis de ianuarie”, „Singur printre prieteni”, „Prea tânăr pentru riduri”, „Înghițitorul de săbii”, „Bocet vesel”... Cum se împacă vocația co­medii cu disponibilitatea actorului de dramă? La teatru jucați acum într-un rol de factură gravă, un personaj umil, dar de mare anver­gură epică desprins din paginile unui roman — coincidența — foarte cinematografic.
     Dacă o să reușesc ce mi-am propus cu acest rol, atunci când n-am să mai fiu o să amintiți de mine datorită Vicăi, croitoreasa, și Cătălinei Buzoianu care a găsit echivalențe vizuale romanului Gabrielei Adameșteanu, „Dimineața pierdută” care, într-adevăr, are deosebite virtuți filmice. Munca la acest spectacol a fost foarte grea. A și coincis cu perioada în care am lucrat și la filmul-surpriză, au mai fost pentru mine și alte condiții grele. Dar, ce să fac? Trebuie să parcurg, să depășesc și momentul ăsta critic. Când, în aceeași perioadă, lucrezi la două roluri cu totul și cu totul diferite trebuie o atenție sporită. Să schimbi registrul, să treci de la tragic la comic și invers (câteodată e nevoie de asta chiar pe parcursul unei aceleași fraze) asta ține de laboratorul profesional și e greu, aproape imposibil, de explicat. Sigur, și oboseala își spune cuvântul uneori. Trebuie să fii la fel de în formă și colo și colo și sunt zile când ești mai puțin inspirat sau pur și simplu obosit... Dar actorul își găsește totdeauna resurse să iasă din încurcătură. Vreau să cred, aș fi fericită dacă aceste speranțe ale mele vor deveni certitudini — adică satisfacții — la premieră. Mă gândesc și la film și la piesă...
 
     Ce înseamnă pentru dumneavoastră, un actor extrem de deschis, de strălucitor în dialogul direct, contactul cu publicul? În teatru, în film...
     Dialogul spontan cu sala este rezultatul unei bune înțelegeri a gândului pe care tu, ca actor, îl transmiți spectatorilor. Și acest lucru trebuie să fie reciproc. Dacă ai convingerea că stăpânești ideile unui personaj, izbutești să-I impui publicului. Pe spectator nu-l poți minți. Prima oară când am auzit într-o sală de cinema aplauze „la scenă deschisă” am fost uimită. Mi s-a părut curios. Ca mai târziu să înțeleg. M-am convins că, de fapt, „respirația” sălii e aceeași și la un film bun și la o montare bună. Iar aplauzele răsplătesc reușita.
 
     Spuneți-mi, ce legătură apreciați că trebui să existe, ar putea să existe între rutină — fantezie și măsură?
     ...Nici o legătură între noțiunile astea trei nu există. La prima vedere! Fiecare în speță își are adevărul și neadevărul ei. Singur îți dai seama mai devreme sau mai târziu! Fantezia își are rutina ei și, în special, măsura ei. Asta dacă consideram rutina ca pe ceva strict, sec, fantezia similară cu bogăția de expresie, iar măsura sinonimă cu exactitatea. Necesare sunt toate, fiecare cu rostul ei bine determinat, și aș face o comparație: meseria noastră e ca un cal nărăvaș pe care trebuie să-I strunești. Asta-i tot... La baza experienței, a oricăror speculații teoretice sau practice în legătură cu meseria noastră stă, de fapt, adevărul sincerității. Numai respectând condiția asta poți să te faci înțeles... Mă întreba, odată, cineva: dacă n-ați fi fost actriță, ce-ați fi vrut să fiți? Când eram mică am făcut balet și muzica (muzica era pasiunea familiei. La lași, ca studentă, am început întâi medicina... Dar actoria m-a atras mai mult. Și dacă acum ar trebui iar să aleg, tot actriță m-aș face! Mi-ar fi plăcut să fiu și medic veterinar — iubesc animalele și aș vrea să le pot alina suferințele. Soțul meu, doctorul Botez, mi-a zis că, de fapt, chiar doctor dacă eram, tot o artistă aș fi fost. El mă cunoaște bine și știe că orice meserie aș fi avut, la fel de meticuloasă aș fi fost. Ține asta de pasiunea pe care o pui în ceea ce faci. Indiferent că joci pe scenă sau pe platou sau, pur și simplu, dai o mână de ajutor cuiva aflat la greu și la necaz. Eu cred că este asta o datorie omenească. A noastră, a tuturor.
     
     Întâmplarea a făcut să o revăd pe Tamara Buciuceanu la scurt interval. O dată pe ecra­nul unei săli de cartier plină până la refuz mai ales cu tineret care izbucnea în râs de cum se ivea în cadru tandru-severa profesoară ce-și poartă porecla cu un sol de mândrie autoiro­nică, amestec de moldovenească șagă și do­jană la adresa atât de frecventului prototip al dascălului marcat de rutina „didactică”... La câteva zile, într-o premieră, am avut bucuria de a mă întâlni cu un personaj pe care-I cu­noscusem mai demult prin lectura unei cărți minunate și care acum a prins viață pe scenă prin talentul vivace al Tamarei Buciuceanu: o femeie simplă care judecă mersul lucrurilor în amurgul acestui veac XX, un suflet marcat de mizerie, o ființă cu ticuri născute dintr-o stare de pauperitate intelectuală care însă i-a ascuțit spiritul critic. Caustic, prompt, exact... Același ochi, cândva asemănător cu al lui Betty Boop, când strălucesc iluminați de o vesel-se­nină bucurie e comicului viguros, când se întunecă încercând să devină opaci la suferință, la durere. Umorul se distilează — un obraz râde, celălalt plânge — până atinge tragicul patetism. O performanță deloc ușoară, finalizată printr-un gest teatral convertit în semn emblematic într-o remarcabilă viziune regizo­rală care i-a rezervat Tamarei Buciuceanu ocazia unei creații așa cum și-a dorit-o: me­morabilă.