Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Actorii noștri – Tamara Buciuceanu


     S-o găseşti la telefon e o şansă. S-o gă­seşti disponibilă a da un interviu — e o altă şansă. Între două şanse şi două trenuri (toc­mal vine de la laşi unde a deschis stagiunea Naționalului cu „Coana Chirița”, joacă la Bu­cureşti „Tartuffe” şi „O zi de odihnă”, se în­toarce Ia Alecsandri, în oraşul drag — („Sunt ieşeancă” spune cu fală) — alergi și tu sâm­bătă la grădina Icoanei, duminică în Schitu Măgureanu s-o întrebi, să te miri cum rezistă la asemenea du-te-vino, de unde mai are forță să-îi surâdă, să gIumească după ce s-a dezlănțuie ca un vulcan în actul I din Molie­re-ul lui Tocilescu la Bulandra — mare suc­ces... aplauze la scenă deschisă. Cum e suc­cesul, stimată Tamara Buciuceanu?
     Cum să fie? Greu. N-ai voie să oboseşti. Cum să fie? Plăcut. N-ai timp să simţi că-i greu. Uitați, în vară am fost într-un turneu cu „Coana Chiriţa” pe litoral. După spectacol, la Eforie Sud, 150 de copii din Maramureş m-au aşteptat cu flori şi mi-au cântat „mulți ani trăiască!"
      Era ziua dumneavoastră?
     Da' de unde! Aşa le-a venit lor să cânte într-o secundă mi-a dispărut toată oboseala. Mi-am zis: „Ei, Tamaro, 31 de ani de munca sunt răsplătiţi într-o secundă”. O viaţă pentru o seară. Aşa cântărim noi bucuriile.
      Ei, mai sunt şi premiile specialiştilor...
     Sunt, sunt. Anul trecut a fost premiul ATM pentru Chiriţa şi premiul de interpretare la festivalul de la Galați, consacrat artei acto­rului de comedie. Copiii însă, cu cântecul lor m-au făcut praf. Țin mult la copii. Şi ei la mine. Mă bucur de simpatie, e drept. Dar asta mă obligă în permanenţă să fiu prezentă oriunde mă solicită, să răspund invitaţiilor la diverse manifestări artistice, în diferite insti­tuţii şi să zâmbesc la orice oră. Deunăzi, ci­neva m-a oprit pe stradă şi mi-a spus: „Vă admir mult pe scenă, la televizor; sunteti atât de tonică, de veselă. Acum vă văd însă îngândurată. S-a întâmplat ceva?” Vedeţi, un actor de comedie n-are voie să traverseze strada încruntat. Din jale s-a întrupat numai Electra, Chiriţele trebuie să ciripească şi în somn.
      Reveniți la Chirița ca la un reper. V-ați pregătitt mult pentru ea?
     O viața întreagă. De când mă ştiu. E un rol care cere interpretului să cânte, să dan­seze, să recite. Adică ceea ce am început să fac încă din şcoală. Acasă, tata ne dădea lec­ţii de muzică, cântam la pian şi eu şi sora mea, am făcut şi balet. Mama era soprana dramatică, studiase cu Mezetti. Părinţii ne-au insuflat această bucurie a artei şi ne-au lăsat sa ne manifestăm în voie. Eu iniţiam toate serbările şcolii. Mi-a prins bine, pentru că un actor trebuie să ştie de toate. Atunci e actor total. Cu o condiţie: să le facă bine pe toate.
      Și cum reuşeşte să le tacă atât de bine pe toate când e atât de solicitat ca dumneavoastră?
     E într-adevăr o meserie obositoare. Dacă o faci cu credință şi seriozitate, dar e și o mare bucurie să fii mereu prezent printre oameni, de câte ori au nevoie de tine, şi de un actor de comedie e în permanenţă nevoie. De fapt asta e condiţia profesiei noastre: sa fii permanent prezent pe afişe, în viața pu­blică. Talentul trebuie alimentat. E unul din secretele longevităţii artistice. Eu, una, nu re­fuz nici roluri mai mici. Evident, care mi se par cât de cât interesante. Cu toate că nu-s de părerea celor care susţin că nu există roluri mici ci actori mici. Cred că nu-ţi poţi dezvălui toată gama posibilităţilor tale de interpret de cât într-o partitură de întindere. Sigur ca şi rolul mic poate fi transformat într-o bijuterie. Dar prea multe bijuterii strică. O femeie ele­gantă ştie asta şi nu se împodobeşte nicio dată cu multe bijuterii.
     Pe scenă aveți o alegere bogată, un re­pertoriu extrem de variat: operetă, estradă, teatru, t.v.
     Am jucat într-adevăr de toate: estradă, teatru de proză, opt ani de operetă, de la „Contesa Maritza" la „Voievodul țiganilor”, de la „Marco Polo” la „Vânzătorul de păsări”. Am cântat în patru limbi străine, în toată Europa. Ba, odată, când sora mea, mezzosoprana lulia Buciuceanu participă la un concurs la Tou­louse a trebuit să o înlocuiesc eu la televi­ziune şi am filmat scene din „Falstaff”, playback pe vocea ei. S-ar zice că am „atacat” şi opera. Sunt fericită ca mi-am exersat toata gama posibilităţilor interpretative. Asta mi-a dat o mare uşurință, degajare, chiar şi pe micul ecran, unde emoţia te poate handicapa.
     Numai în film alegerea a fost foarte limitată. N-am să vă întreb de ce.
     Probabil că eu sunt bună doar pentru scenă şi micul ecran. Mai ştii, dimensiunile celuilalt nu-mi convin, ecranul mare o fi având el alte cerințe, alte dimensiuni artistice lăsând gluma, ce să vă spun? Că de patru ani n-am jucat film? Mă tot întreabp unul şi altul ce doriți să jucați, de ce atât de rar în ci­nema? Eu ce să răspund!? Ca mă tot lansez pe ecran de ani de zile şi că rămân o veşnică tânără speranță, o debutantă? Mă şi amuză si­tuaţia. Dar am răbdare. Muncesc şi aştept, zâmbesc şi sper. Acum Mircea Moldovan, după ce a filmat cu mine, un rolişor în Bocet vesel, mi-a mulțumit şi mi-a spus că îmi rămâne dator cu un rol. Un rol mai mare. Potri­vit dimensiunilor ecranului... Că de ale mele, nu mai vorbesc. Trăiesc pe picior foarte mare. Port 40. Deşi cred că pe coperta revis­tei „Cinema” tot aş încăpea. Depinde cum stau cu fotogenia. Și cu colorul.
     Cu umorul dumneavoastră ați și creat un personaj de comedie. Ce credeţi  că-i lipseşte comediei noastre cinematografice (în afara umorului?)
     Personajele. Personaje generoase, tonice, optimiste, pe care să-ți facă plăcere să le întâlneşti, care să te stimuleze să fii mai bun, mai generos. Ceea ce se scrie acum nu sunt încă personaje reale, sunt prea schematice. Nici în dramă, nici în comedie. Mai ales comedia trebuie scrisă şi jucată cu toată seriozitatea, ca să ajungi să-i distrezi pe ceilalţi. Omul simte nevoia să râdă, să facă faţă cu umor unor momente grele. Cei care fac comedie trebuie să-şi cunoască bine meseria. Nu-i o treabă uşoară. Trebuie privită cu toată răspunderea. Uneori, ca să smulg un zâmbet, mă pregătesc zile întregi. Nu sunt dintre actorii care improvizează de la o seară la alta. Sunt un temperament matematic, îmi calculez efectele, rog să se înţeleagă exact.
     Nu s-ar zice după degajarea cu care ju­cați, după ritmul de gaguri cu care copleşiți spectatorul.
     Depinde de genul spectacolului: una cere estrada, alta sceneta TV. Dar când e vorba de un personaj mai dificil, îi caut luni întregi un gest, o expresie. Mi-a plăcut mult — ca să revin şi la puţinele mele roluri de film — rolul doamnei Herdelea din lon. Cred că am găsit acolo un anumit mers, un fel de a privi, care prindeau personajul — personaj Lumpus dintr-o sumă de detalii ce-I făceau să trăiască. Am colaborat serios cu Mircea Mureșan la acest film pe care eu îl găsesc foarte bun. Aşa cum am avut o excelentă conlucrare cu Alexandru Dabija de la laşi - revin la teatru. Un tânăr regizor care ţine cont de imaginaţia actorului şi îi lasă mână liberă. În cazul meu răspunderea a fost mare, pentru că era vorba de un personaj cu o strălucită tradiţie a interpretării marelui actor Miluţă Gheroghiu. O clipă dacă aş fi crezut că aş putea să întunec cu stângăcia mea, imaginea lăsată de marele înaintaş, n-aş mai fi îndrăz­nit să apar pe scenă. Sufletul meu se lumina de bucuria acestei glorioase tradiţii pe care simţeam că am datoria s-o preiau. Şi iată-mă deschizând a treia stagiune a Naţionalului ie­şean şi sperând că am să joc cât mă vor ţine puterile. Pentru că — se ştie — munca şi dra­gostea, tragerea de inimă cu care o faci îți dau forța. Cu cât eşti mai activ, cu atât te menţii mai bine. Şi mai cred că nu poţi creea comedie decât cu suflet deschis, luminos, sin­cer, cinstit.
     Chiar şi satira?
     Chiar şi satira, pentru că în ea există dorința de a face omul mai bun. Mai bun, nu înseamnă îngăduitor. Când eşti îngăduitor nu mai eşti bun. Eşti indiferent. Şi asta ucide ca și răutatea. Comedia a existat şi va exista atâta timp cât omul va dori să fie mai bun, mai frumos, mai vesel.
      Și ce credeți că ar trebui făcut pentru ca omul nostru să vină în întâmpinarea aces­tui deziderat?
     Ne-ar trebui — cred — scenarii simple, sincere şi adevărate. Pentru că un film în­seamnă în primul rând sinceritate şi credinţă în ceea ce scrii, joci, filmezi. Stau şi mă în­treb cum de nu s-a gândit nimeni să poves­tească pe ecran viața unui artist de astăzi? O comedie doar cu 2-3 personaje — pentru ca la noi prea se înghesuie multe pe ecran şi n-au când să se desfăşoare, să li se întâmple ceva amuzant. Și pentru că veni vorba, nu credeţi că ar putea ieşi un film atrăgător după „Coana Chiriţa” noastră? Cu ce bucurie l-aş juca.
      Aveți anumite preferinţe cinematogra­fice? Genuri de comedie, regizorii, interpreți?
     Îmi place comedia de caracter, nu nu­mai cea de situație. Dar preferinţele inimii mele merg către comedia cu lacrimă. Scrieți aşa: cu lacrimă. Ca în acel final liniştit şi trist din spectacolul ieşean — vedeti, din nou la el! — când după exuberanța, verva vodevilului zgomotos ne aşezăm toţi interpreții, obosiți, în scenă, cineva cântă la pian şi noi parcă re­flectăm la cele jucate. Noi, interpreţii şi ei spectatorii, pentru că asta e comedia adevă­rată: îți dă puterea să reflectezi.
Îl admir pe Orson Welles, fireşte, şi pe NIchita Mihalkov ca regizor și interpret. Pe An­thony Quinn şi Giulietta Masina, pe Peter O’Toole. Lângă ei nu mă sfiesc să așez pe George Constantin sau Margareta Pogonat. Mai sunt mulţi dar ar trebui să-i ştie mai bine regizorii ca să-şi asigure distribuţii potri­vite de care depinde reuşita filmului. Le-aş face chiar o invitație: dragi oameni de film, nu stați numai la Buftea, mai circulați şi prin teatrele din țară şi veți rămâne surprinşi de ce paletă bogată a talentelor actoriceşti dispu­nem. Sau vreți să mă ambiționez şi să mă apuc eu să scriu un scenariu? Dar să-I şi re­gizez, ca să vă dovedesc de ce sunt în stare. Ca dacă tot „debutez” de atâta amar de vreme în cinema, măcar să debutez ca autor com­plet. (După cum vedeți, nu-mi pierd umorul, nici când e vorba de comedia cinematogra­fică).
      Timp să aveţi, că oboseala...
     Nu exista, trebuie să munceşti continuu. Munca menține tinerețea, buna dispoziție, îți asigură „tinereţe fară batrânețe” când alergi continuu, din tren în mașină, în avion, acasă, ca mai am şi o gospodărie şi nu uit că sunt şi soție. E greu la deal, cum spune un personaj din „Interviu”. Dar „atâta timp cât trăim, tre­buie să trăim ca şi cum am fi nemuritori”. Frumos, nu? Eu am ambiția să joc pâna la 90 de ani. Vreau să rămân — cum a scris Ecate­rina Oproiu — „un Vezuviu. Până la adânci bătrâneţi.”
      Vi-o doresc din inima.
     Vă mulțumesc din inima!
(Cinema nr. 10, octombrie 1983)

Tags: actorii nostri, alice manoiu, tamara buciuceanu-botez

Comments: