Cerândui-se să dea curs unei mai vechi invitații la aceasta rubrică, Șerban Ionescu avea să se pună singur față în față cu dubla sa postură: actor de teatru, actor de film. Un neastâmpăr permanent îl caracterizează — se lasă cantonat într-o problemă anume, sare de la un subiect la altul și chiar... de pe scaun, să explice o mișcare de efet, să spună o glumă cu tâlc. Rândurile ce urmează reprezintă doar rezumatul convorbirii noastre purtată în cabina sa de la Teatrul de Comedie.
„Actorul trebuie să învețe cât mai mult din ceea ce face. Mă refer la o anume disciplină a efortului și fizic și intelectual”
Da, sunt vorbele mele, e asta un crez vechi al meu... Eu am început prin a fi mașinist la Teatrul din Brașov. Au fost cinci ani de intensa experiență, n-au fost ani pierduți. Acolo l-am cunoscut pe regizorul Florin Fătulescu și așa am ajuns să joc la „Studioul 104”. Pregătirea pentru meserie am făcut-o plecând de la Beckett și Ionescu. Și asta mi-a folosit, mai târziu, când aveam să debutez, cu adevărat, într-o serie de premiere absolute din dramaturgia originală. Așa am deprins gustul pentru meseria de actor. Eram un grup entuziast care, în loc să ne plimbam pe Tîmpa sau să ne trecem timpul prin grădini, preferăm să stăm împreună la teatru și să navigăm pe texte, inventând cele mai năstrușnice viziuni scenice. După absolvirea Institutului, în 1974, I-am urmat pe același regizor la Petroșani unde am format un nucleu de șase inși care, apoi, ne-am regăsit și la Sibiu. Deși foarte tineri, nu ideea de experiment în sens de teribilism ineficient ne interesa ci spectacolul ca atare, rotunjirea unei concepții unitare: nu ne mărgineam să ne rezolvam fiecare partitură pe cont propriu, ci gândindu-ne la încrengătura întreaga pe care o implică o montare — scenografia, muzica, plastica mișcării. Pentru mine a fost o perioada fastă în care m-am deprins cu o anume ordine, cu o rigoare a muncii — lucrul acesta însemnând foarte mult pentru un tip rupt de realitatea cotidiană cum eram eu la vârsta aceea. Tata mă luase de la „Șaguna” și mă dăduse la un liceu industrial, fiindcă mă considera prea absorbit de poezie. Da, am scris și versuri... În școala aveam un prieten al cărui tată nu vedea și obișnuiam ca după-amiază, în biblioteca imensă cu mii de volume, să-i citesc: în afară de reviste, „Secolui XX”, „Luceafărul”, „România literară”, îi citeam și multă poezie. Pentru că el și scria. Versuri, proză scurtă.
În Institut ai fost elevul lui Amza Pellea...
Mi-e greu să vorbesc despre Amza... Amintirea lui e ca un parfum vechi... Când nu e nimeni prin preajmă, deschizi scrinul și lași să te învăluie... Multe am învățat de la el. Avea un fel nemaipomenit de a vorbi despre lucruri foarte serioase, tragice chiar. Cu un har teribil, dar și cu hazul său bine-cunoscut. Găsea un prilej de bucurie în orice. Extraordinară era capacitatea lui de a descoperi adevărata față a omului... Pe mine a considerat că trebuie, neapărat, să mă azvârle în Cehov, Ibsen, m-a pus să joc și Macbeth. M-a obligat să gândesc și altfel, mi-a deschis noi orizonturi, mi-a lărgit aria de interpretare. Multa lume îmi spune că semăn cu el când era tânăr, că-mi aprind țigara cu același gest, că privesc la fel. Rudele îmi spun că semăn mult cu un alt om drag mie și care nu mai e tata.
Cum ai devenit — pe ecran — Ion, personajul atât de cunoscut al lui Rebreanu? Blestemul iubirii, blestemul pământului a reprezentat debutul în cinematografie, nu?
În 1978, regizorul
Mircea Mureșan, profesorul meu de la catedra de arta actorul de film, a avut curajul să mă aleagă pe mine pentru acest dificil rol. Probele au durat foarte mult și nici azi nu știu cine au fost contracandidații... Realizam, într-adevăr, că va trebui să fac uz de alte mijloace de expresie, dar, după opt ani în care am deprins ceva din tehnica cinematografului, pot spune că atunci am plecat la drum cu inconștiența. Apropierea mea de personaj a fost mai mult de natură senzorială, am mers mult pe intuiție, m-am lăsat ghidat de bunul-simț. Am atacat foarte tare și... fără complexe. La primul film n-am fost atent mai deloc la aparat. Doar din când în când îl întrebam pe Ion Marinescu — un operator excelent — dacă e în ordine și el mă asigura că da... La celelalte filme, deja mă interesa foarte mult aparatul de filmat pentru că îmi dădusem seama că este elementul care descrie, de fapt, stările personajului și ambianța în care ele se consuma. Acum mă aflu într-un moment de tranziție, de trecere de la o perioadă la alta. Experiența, câtă am acumulat-o, nu s-a cristalizat încă pe deplin, dar tocmai de aceea vreau să se schimbe ceva în modul meu de interpretare. Pentru că există riscul — și exemple sunt destule — de a fi „cartelat”, definitiv „specializat”, într-un anume gen de roluri.
Ce știai despre psihologia țăranului când ai făcut Ion? Ai trăit vreodată la țară?
Nu, sunt brașovean, vara doar mergeam, câteodată, să văd un lan de grâu, o vacă, niscaiva găini... Emanciparea țăranului nu înseamnă numai trecerea de la o stare socială la alta. Se cere surprinsă, înțeleasă mișcarea interioară survenită la această interesantă categorie de oameni ale căror idealuri ne sunt cunoscute, dar pe care le redam artistic atât de palid. Mai mult sau mai puțin inspirat am încercat să schițez aceste lucruri prin intermediul lui Petre Vîrlan, eroul filmului
Acasă... Ce-mi reușește în teatru, nu-mi reușește însă în film. Contează poate și felul cum se lucrează cu noi, actorii.. În 1983 am avut ocazia fericită de a lucra cu regretatul Gheorghe Harag, un mare regizor, care a montat la noi, la Teatrul de Comedie, „Procesul” de Suhovo-Kobilin. Eram la început doar dublura, dar participam la repetiții fascinat, descoperind, treptat, universul terifiant al piesei. Regizorul venea și ne propunea mereu câte o nouă temă de meditație, găseam, rezolvăm, renunțăm și o luam de la capăt într-o zi m-a întrebat dacă îmi place rolul lui Tarelkin și a început să discute cu mine despre personaj, hotărând să-I fac eu. A urmat o perioadă de chinuri groaznice, aveam senzația că n-am să reușesc...
Tarelkin a fost o creație memorabilă. Îl propulsai în scenă ca pe un insolit personaj diabolic...
N-am trăit pe deplin împlinirea ce acestui rol. Am jucat spectacolul doar de 17 ori. Amza ne-a părăsit. Avea să dispară apoi și Pusi Băltăreț. Abia simțisem personajul, știam lumea, felul de a judeca. Aș fi putut să rămân actorul unui singur rol și chiar nu ar fi fost nicio tragedie... Cei în grija cărora intram atunci când semnăm un contract la un film, cred că ar trebui să manifesta mai multa încredere în noi. Luați de vârtejul vieții, de graba care azi ne mână pe toți nu se ocupa îndeajuns de noi. Și nebăgarea în seamă e o foarte mare jignire pentru un actor. De multe ori m-am văzut în fața unor situații dificile pe care am căutat să le rezolv. Și rezultatul mi-ar fi plăcut să se vadă... Mie îmi place să inventez, să propun mai multe rezolvări unei situații dramatice. Când tentativele nu sunt însă duse până la capăt, ele nu mai înseamnă nimic. De aici sentimentul de fals, de neverosimil. În orice discurs, dincolo de bagajul de cuvinte folosit, foarte important este să se țină cont și de semnele de punctuație. Pentru că prin ele se face dovada gândirii, amprenta personalității individului. Daca ar exista acea — cum să-i spun? — înțelegere a înțelegerii...
De felul meu sunt un tip pesimist, dar știu să mă bucur de reușită mai tare decât un optimist!
S-ar spune că nu întâmplător te-ai remarcat prima oară în „Pluta meduzei”, purtai un nume generic — Cățărătorul — semnificând nobila aspirație a omului de a se înălța întru demnitate — Iar piesa face parte din ciclul lui Marin Sorescu „Setea Muntelui de Sare”!
Dacă părăsim calea paradoxurilor și încercăm poteca calamburului... Am fost și Boxerul din parabola lui
Băieșu „În căutarea sensului pierdut”... Fără să vrei, câteodată viața ta se poate confunda cu cea a personajului. Pe când filmam
Imposibila iubire, am trecut eu însumi printr-o perioada foarte grea, de cumpănă. Eroul lui Preda, Călin Surupăceanu, își recăpăta seninătatea, dar cu ce preț! Nu știu în ce măsură am reușit să-l fac convingător, mai ales că machiajul — masca rigidă — îmi impunea o expresie limitată la un fel de lehamite care spunea ceva despre renunțare, dar nu era totuși în consens cu ideea directoare inițială. Atunci am simțit prima oară că ceva trebuie să se schimbe în modul meu de a înțelege și a transpune în film chipul și sufletul unui personaj. Repet, exista ceva ce —zic eu — îmi reușește în teatru și nu-mi reușește în film. Să-i zic inefabilul? Rolurile mi le-am lucrat — și acum vorbesc ca un începător — totdeauna foarte atent. În teatru am învățat cum se poate construi o stare, ca apoi să se treacă brusc la alta. O tehnică de joc în contrapunct care ar putea fi foarte utilă și în film. Dar nu este singura modalitate...
Am impresia că stilul de lucru de le Țapinarii ți s-ar potrivit cel mai bine...
Da, toată perioada filmărilor am stat pe munte într-un fel de tabără de lucru și ne implicasem foarte mult. Nu știu de ce am trecut pe lângă reușită, ar fi putut fi multă poezie în filmul lui
Carmăzan. Nici
Cantonul părăsit n-a izbutit să fie ceea ce sperasem. Poate și din cauza perioadei foarte scurte de realizare: a fost un film de debut care, totuși, a certificat talentul lui Alexandru Istrătescu-Lener. Îmi pare rău că n-am izbutit pe deplin, pentru că am colaborat cu oameni din generația mea, care au același mod de a privi viața, de a gândi arta. În Institut lucrurile ne ieșeau mai bine... De obicei tu — ca actor — îți faci o mizanscenă, însă important este ca ideea ta să se lege (și nu doar teoretic) cu cea a regizorului, să nu se finalizeze greșit.. Fiind eu un tip foarte emotiv, prefer să muncesc, mai întâi, de unul singur. Asta neînsemnând că fac abstracție de parteneri, din contră, îi am permanent în vedere. Timiditatea m-a împins spre un stil de joc detașat, oarecum de factură brechtiană. Nu sunt un actor cu trăiri puternice, spontane, sunt mai elaborat... Filmul urmărește să fixeze pe pelicula clipa maximei intensități. Sunt uneori momente pe care nu trebuie să le conștientizezi, pentru ca există pericolul ca apoi, inconștient sau nu, să le transformi în șabloane. Trebuie să lași să se consume... Dacă ai umor poți, eventual, să le exploatezi mai târziu... Filmam tot la
Imposibila iubire, secvența după casa de votare, când
Tora Vasilescu trebuia să mi se lamenteze că „mă bate cu biciul” și să izbucnească în plâns. Am stat vreo trei ore și nu i se declanșa plânsul deloc. Ne rugăm toți de ea, dar nimic. Și deodată am început să plâng eu. Mă concentrasem și lacrimile îmi apăruseră pe obraz în valuri. Tora a început să plângă și, odată cu ea toată echipa, de la machieuză la mașinist. Lunca răsuna de plânsul nostru. Am tras trei duble si am plecat râzând.
Bănuiesc că multe sunt Istoriile de la filmări!
Eram la
Horea, filmam scena eșafodului. Un frig teribil. Aveam la îndemână niște cojoace uriașe în care ne înfășuram până la comanda „motor”. Figuranții, țărani de prin părțile locului, mai obișnuiți cu gerul, se tot apropiau de noi și ne îmbiau cu oarece tărie: „Domnu' Horea, domnule Cloșcuț, luați și beți!” Am tot rezistat. Ovidiu și cu mine, până ne-a răzbit frigul de tot și-am zis — fie ce-o fi — și-am cinstit. Da' nu era vin să ne-ncălzească, ci horincă, și din ploști diferite. Cât pe ce să devenim... „țapeni” de tot... Dar aerul tare ne-a redresat și am filmat mai departe... O mulțime de peripeții se pot întâmpla atunci când — ca să zic așa — nu ești „scos” din producție și filmezi simultan și la două filme deodată, cum am pățit eu prin '79. Dimineața mă împărțeam între
Burebista și
Capcana mercenarilor, când la Costești, când la Sinaia, după-amiaza fugeam la tren, seara eram la Petroșani pe scena, noaptea iar în tren și tot așa.
Ce crezi despre relația actor-public?
E o problemă care privește mai mult publicul. A te întâlni la rampă, la cea de-a treia bătaie de gong sau în sala de cinema, când lumina se stinge și pânza se animă, cred că ar trebui să fie o bucurie reciprocă. Nu știu ce apreciază publicul mai mult la un actor: frumusețea, inteligența, maniera de joc? În orice caz, spectatorii care formează publicul unei săli de spectacol sunt dintre cei aleși, pentru că au prilejul să ia parte la un fapt unic care se săvârșește în prezența lor, au aportul lor e sensibilitate și trăire. Nu mă consider un actor popular și nici nu-mi doresc să devin. Cred însă că mi-am făcut deja un public. Îi apreciez foarte mult pe artiștii care sunt respectați și nu-i ușor să aperi și să păstrezi demnitatea meseriei noastre. Poate de asta sunt hotărât să încerc din răsputeri sa schimb ceva în viața mea artistică. Simt că pot și vreau să se vadă că pot!
L-am lăsat pe Șerban Ionescu să se pregătească de spectacol să devină preț de două ore și mai bine, în piesa italianului Dario Fo, Giovanni-Sosia, un personaj desprins parcă din commedia dell’ arte. Solidaritatea complexă e poate modalitatea cea mai eficace de a-ți păstra seninătatea și încrederea în propriile forțe. Pentru că, așa cum obișnuiește să spună adesea interlocutorul meu: „Ca totul să fie bine nu e suficient să trăiești, să fii sănătos. Sănătos la trup și la minte.”