Înfătişare fragilă şi proaspătă, de şcolăriţă. Îţi vine să-i oferi bomboane şi să-i spui pe numele mic. Prezenţă liniştită, atât de liniştită încât ţi se pare că vrea cu tot dinadinsul să treacă neobservată. Zâmbet timid, mai mult o idee de zâmbet, care dispare în aceeaşi secundă, parcă speriat că s-a întâmplat pe un chip cu frumuseţea atât de gravă. Privire intens atentă, privire care «ascultă». Privirea asta face, pentru mine, legătura între actriţa Maria Ploae, pe care o respect şi o admir, şi fetiţa care stă acum în faţa microfonului cu resemnarea demnă a unei eroine de film de război în faţa plutonului de execuţie. Emoţia ei este contagioasă. Între noi se aşterne o tăcere lungă, nu ostilă ci prietenoasă, dar tăcere, totuşi, iar noi trebuie să vorbim. Mă apuc să-i povestesc despre rolul din «Dincolo de pod». Cât de frumos era. Cât de puternic şi, uite, cât de rezistent în timp, pentru că tocmai am revăzut filmul pe micul ecran. Zâmbetul speriat de el însuşi traversează scurt obrazul cu frumuseţea gravă:
Mă bucură tare mult ce-mi spuneţi. Am revăzut şi eu filmul şi mi-a plăcut mult mai mult decât atunci. Atunci am fost foarte decepţionată, nu de film, nu, de mine. Dar asta mi se întâmplă mereu. Chiar şi în
Dincolo de pod nu sunt decât două secvenţe de care am fost mulţumită în ce mă priveşte. În rest... Dar poate că voiaţi să mă întrebaţi ceva şi eu am început să vorbesc aşa, una singură... lertaţi-mă, eu nu am practica interviurilor. Şi mai sunt şi foarte emoţionată...
Am senzaţia că de la acest dumneavoastră îngheţat ni se trage neputinţa de comunicare. Îi propun să renunţăm la el, cel puţin pe timpul interviului. Se luminează brusc: «Da?! Se poate? Ce bine! Nici nu ştiţi cât mă inhibă «dumneavoastră» ăsta!» Ca dovadă, discuţia începe să se lege ca de la sine. Vorbim despre debutul ei în «Muntele ascuns», despre cât de matură putea să arate. De ce, ce i se întâmpla la acea oră?
Trebuie să mă înţelegi:
Muntele ascuns era primul meu rol. Credeam că trebuie să conving pe toată lumea că sunt o actriţă serioasă, chiar dacă debutantă. Din cauza asta, figura mea căpăta o gravitate şi o maturitate care nu erau ale personajului, ci ale mele. Ele reprezentau atitudinea mea faţă de rol. Mi-am dat seama de asta la al doilea film, la
Toamna bobocilor, dar numai după ce l-am făcut. Când am văzut filmul, aş fi vrut să nu fiu, să dispar ca printr-o minune de pe ecran. O singură dată mi-a prins bine confuzia pe care o făceam între seriozitatea mea profesională şi felul în care trebuie să arate, de fapt, personajul: la
Dincolo de pod. Dar şi acolo, am greşit ceva. Intrasem într-o stare pe care mi-o păstram tot timpul, acasă, pe stradă, în lume. Mircea (
Mircea Veroiu) îmi spunea că el înţelege ce mi se întâmplă: sunt la început şi aşa îmi închipui eu că se trăieşte un rol, dar că va trebui să mă învăţ să mă concentrez mai uşor, şi numai la filmare. Să nu-mi consum energia înainte. Mi-a prins foarte bine ce mi-a spus el, dar tot n-am putut să aplic imediat în practică. Abia acum cred eu că am câştigat experienţa necesară. La
Luchian, de exemplu, am încercat să-mi construiesc rolul lucid, să-mi programez reacţiile şi stările, mi-am permis chiar să modific puţin modelul. În realitate, Cecilia a fost o superficială, o răsfăţată, şi cred că într-o oarecare măsură chiar dragostea ei pentru Luchian a stat sub semnul superficialităţii. Or, eu am vrut ca dragostea aceasta să fie serioasă, adevărată, gravă. M-am gândit că Luchian merita o asemenea dragoste. Aşa, încât, în măsura în care partitura mi-a permis, am încercat să redau gravitatea dragostei şi disperarea Ceciliei în momentul în care relaţia ei cu Luchian nu a mai fost posibilă. Poţi să spui că «am tras» personajul către mine, dacă vrei...
Nu, nu vreau. Ce aş vrea să ştiu este dacă cel puţin Cecilia te-a mulţumit.
Nu. Sigur că nu. Poate că eu nu reuşesc să transmit pe peliculă exact ceea ce simt la filmare. Să zicem că, la început, chiar şi la
Dincolo de pod, nu cunoşteam tehnica filmării, nu ştiam când se filmează în cadru apropiat şi când în cadru general. Mircea filma în cadre foarte lungi şi erau multe trepte, multe nuanţe de stări pe care eu le-am trăit, dar pe ecran nu se mai vedeau. Eram disperată. Mircea mi-a spus că nu trebuie să am pretenţia ca spectatorul să recepteze toate nuanţele stărilor mele, că nu este necesar, şi probabil că nu este, dar exigenţa mea faţă de personaj se vede că rămâne tot aceea din timpul filmării. Acum ştiu că starea unui personaj nu răzbate numai din mimică, numai din ce se întâmplă pe figura ta, ci şi din atitudine, din felul cum te mişti, cum stai... Dar, chiar dacă ştiu, tot nu sunt convinsă că aşa este şi tot nu sunt mulţumită când mă văd.
Nemulţumirea este bună până la un punct, dincolo de care poate deveni chiar periculoasă, inhibantă, sterilizantă.
Toată lumea îmi spune la fel. Chiar şi Niculae (
Niculae Mărgineanu, soţul ei), dar eu nu şi nu. Ce să fac?
Şi în teatru ţi se întâmplă acelaşi lucru?
Nu prea am cum să ştiu. Eu nu am jucat foarte mult în teatru. Dar cred că nu. Mă gândesc că la început, când eram în ultimul an de institut, am jucat în «Bogdan Dragoş» de Eminescu. Un fel de Romeo şi Julieta la noi. Şi a fost un rol în care m-am simţit foarte bine, cum rar ni se întâmplă nouă, actorilor, să ne simţim. Al doilea a fost Ruth din «Efectul razelor Gamma asupra crăiţelor». Abia venisem la Teatrul Mic şi a trebuit să intru în rol peste noapte şi să-I fac în câteva zile. A fost o izbândă din mai multe puncte de vedere, dar mai ales fiindcă personajul mi-era foarte nou, străin de temperamentul şi firea mea, jucam şi alături de
Olga Tudorache, ceea ce nu e puţin lucru... Da, a fost o încercare cred că am trecut-o cu bine. În general, se pare că acum începe să fie bine pentru mine. Simt că am fost într-o lungă perioadă neagră, din care ies încetul cu încetul.
De ce perioadă neagră?
Pentru că la mine totul a început foarte bine: am terminat Institutul, am fost repartizată la laşi, dar n-am jucat nici o lună acolo, pentru că m-au cerut de la Teatrul de Comedie. În Institut încă jucasem în
Dincolo de pod, aşa că totul era minunat, mi se deschidea o «carieră strălucitoare» care s-a încheiat la fel de neaşteptat cum a început. N-am mai jucat în film, n-am mai jucat în teatru. Dar poate că mi-a prins bine Pe timpul acela am învăţat să aştept, m-am «călit» cum se spune, şi am acumulat o încărcătură adevărată, care acum se simte fără să mai fie nevoie să fac efortul de a o juca, aşa cum mi se întâmpla la începuturi. Şi tot atunci m-am hotărât să fac un copil, pe Ana. Şi sunt foarte mândră de hotărârea mea. Dar după asta a venit alt gol profesional. Parcă mă uitase toată lumea. Niculae mă încuraja, spunea că asta o să treacă şi totul o să fie bine. Dar el mă încurajează intotdeauna. Sigur, el vede şi lucrurile proaste pe care le fac şi mi le spune ca mă ajute, dar astea mi le spune mai blând. În general, mă laudă mai mult decât merit, dar îmi prinde bine, pentru că eu mă descurajez foarte uşor. Acum însă, cred că am depăşit «perioada neagră». Am făcut
Luchian, între timp sunt la Teatrul Mic şi aştept să se reia repetiţiile la «Doi pe un balansoar». Spectacolul îl pune în scenă o regizoare tânără, Ludmila Anton o cheamă, a fost eleva Cătălinei Buzoianu, este foarte talentată şi mă înţeleg bine cu ea. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-e frică. Poate şi pentru că
Leopoldina Bălănuţă şi
Victor Rebengiuc au fost atât de extraordinari în spectacolul ăsta. Dar mă gândesc că fiecare generaţie are «un doi pe un balansoar» al ei şi, cine ştie... Deci, asta mă aşteaptă în teatru. În film, am din nou bucuria să joc la Mircea Veroiu un personaj foarte dramatic, foarte ofertant: o tânără femeie care naşte într-o gară. N-am jucat niciodată aşa ceva — vreau să spun actul naşterii — am văzut de multe ori în filme şi întotdeauna mi-am dorit să joc şi eu. Când am născut, i-am spus lui Niculae ce cantitate uriaşă de frumusete te copleşeşte în momentul acela, ce lucru tainic se revarsă asupra ta, şi ce minunat ar fi să se poată arăta lucrul ăsta într-un film. Acum am să pot cel puţin să-I joc. Şi, sigur, bucură că lucrez din nou cu Mircea Veroiu. Poate pentru că simt că are încredere în mine. Ştii, eu sunt un om foarte vulnerabil. Mă îndoiesc tot timpul de mine, sunt uşor de rănit, orice fleac mă atinge, nu ştiu să aleg între jigniri grave şi jigniri uşoare. La mine toate jignirile sunt grave. Tot ce fac este numai pentru că oamenii au încredere in mine. Fără încrederea asta, simt că aş putea deveni cea mai mediocră fiinţă de pe lume. Ştiu că nu e bine cum sint. Nu e bine să fii atât de dependent, atât de vulnerabil. Oricum, acum îmi este mai uşor pentru că îl am pe Niculae şi o am pe Ana... De-altfel, tot ce am făcut până acum, de când o am, am făcut prin Ana. lar de acum, am să fac pentru ea. A crescut, au început şi întrebările: «Mama, tu eşti actriţă?» «Da.» «Şi tata e tot actriţă?» «Nu, tata e regizor». «Aaa, regizor!» — ca şi cum ea ar şti exact ce este un regizor şi s-a înşelat numai aşa, din grabă... Dar mă tem că asemenea lucruri nu se spun într-un interviu... Într-un interviu se vorbeşte despre profesie, nu?
Din câte am înţeles, Ana face parte din profesia ta, nu? Dar apropo, de la cine ai învăţat meseria, cine ţi-a fost meşterul?
Octavian Cotescu. Şi a fost un meşter foarte bun, pentru că a reuşit să mă cunoască foarte bine şi să-mi dea exact ce aveam nevoie. El ştia, de pildă, că eu sunt în primul rând o fiinţă intuitivă şi apoi raţională, aşa încât mă obliga tot timpul să-mi echilibrez structura. Niciodată nu m-a pus să fac ceea ce mi-era comod, dimpotrivă. El ne-a învăţat câteva lucruri simple, dar esenţiale pentru meseria noastră. Ne-a învăţat, în primul rând, să gândim pe scenă şi să nu facem nimic întâmplător. Avea o vorbă: «de-adevăratelea», sau «nu-i de-adevăratelea». Când auzeam asta, îngheţam. Ne-a învăţat să fim sinceri în trăirile noastre, să nu trişăm, să ne identificăm cu personajul, să fim adevăraţi, cum spunea el. Dar în acelaşi timp ne-a învăţat şi cum să păstrăm controlul asupra stărilor noastre, acea detaşare faţă de personaj, care-ţi permite să calculezi cu maximă exactitate efectul unei replici, al unei situaţii, al unei stări. Esenţialul, cum spuneam.
Maria, ai jucat — chiar dacă puţin — şi în filme de epocă, şi în filme de actualitate. Nu ştiu de ce am senzaţia că te simţi mai bine în cele de epocă.
Este adevărat, într-un fel. Îmi plac mult rolurile de epocă. Ai văzut, când intru în costum, nici nu mai stau adusă de spate, cum obişnuiesc, din pacate. Da, cred că mi se potrivesc. Eu nu sunt foarte realistă, visez mult, sunt puţin cu capul în nori. Dar asta s-ar putea întâmpla şi unui personaj din zilele noastre. Visarea nu ţine de o epocă anume. Îmi doresc un personaj contemporan, dar care să aibă sevă, să aibă probleme şi, mai ales, ele să fie adevărate, nu inventate. Asta, din păcate, se întâlneşte rar în filmele noastre de actualitate. De fapt, cred că nu m-am exprimat corect. Nu problemele sunt neadevărate, ci tratarea lor, expunerea de motive, situaţiile în care sunt puse personajele, replicile chiar sunt uneori false... Dar poate că nu sunt omul cel mai potrivit să spună asemenea lucruri, eu am jucat foarte puţin. Voiam doar să spun că îmi doresc un personaj contemporan, dar să fie «de-adevăratelea» cum spunea meşterul Cotescu.
Asta ar fi o dorinţă pe «plan profesional». Ce-ţi doreşti, aşa, simplu, omeneşte?
Pentru că am un copil, îmi doresc aşa, tainic, în sufletul meu, să fie bine. Să nu se întâmple nimic rău cu noi toţi, cu pământul, cu oamenii. Aş dori ca oamenii de care depindem noi toţi, şi pământul, să fie înţelepţi. Dar cred că am spus prea multe vorbe. Cred că m-am repetat. Cred că trebuia să mă opresc la: să fie bine...