Actorii noștri – Marga Barbu

     Marga Barbu nu este un partener de dis­cuții blând-confesiv. Întâlnirile noastre de până acum, chiar și atunci când se întâmplau după o „reușită personală” s-au soldat întot­deauna cu opinii clare, lucide, adesea critice despre meseria de actor și felul în care se împlinește ea în general. Exemplul personal n-o interesează decât în măsura în care poate fi folosit ca argument. Momentul acesta însă nu este doar bun, este extraordinar. Suntem după ce ea, Marga Barbu, a „dat” rolul vieții ei de până acum și a cules și roadele, dulci, firești, ale unei realizări de excepție. Mă gândesc să profit de ocazie. Îi propun să lăsăm deoparte, pentru o dată, toate problemele breslei „în general" și să ne fixăm atenția asupra acestui personal despre care știu, a mărturisit public doar, că „i-a șters toate ne­mulțumirile și neîmplinirile, a împăcat-o cu lumea și cu viața ei de actriță”. Zâmbește, jumătate tandru, jumătate malițios, dar nu res­pinge ideea. Recunoaște chiar că „amărâta asta de Aurica i-a adus mai multă bucurie decât toate personajele fericite pe care le-a interpretat de-a lungul anilor și, deci, o discu­ție despre ea îi face plăcere. „Nu-mi garan­tează însă că va rezista tentației de a sări din subiect în „ale ei”, tocmai pentru că persona­jul a însemnat al o demonstrație că, iată, se poate face film în condiții nu doar normale, ci chiar ideale pentru un actor. De unde s-ar putea ivi numeroase comparații... lau asu­pra-mi sarcina s-o trag de mânecă la momentul necesar și, într-o stare pe care o simt brusc, confesivă pornim discuția despre cum s-a născut „domnișoara Aurica". Presupun că s-a gândit la ea mai demult. De când? Și cum a fost drumul de la gând la faptă?
     Ți-am spus, cred, și altădată că eu nu îndrăznesc să-mi spun nici mie: „aș vrea să joc cutare personaj”, de teama că, daca nu-mi reușește, mă voi simți foarte prost față de cei care, cine știe? chiar mi-l încredințează.. La Aurica m-am gândit mai mult incitată de autor. El mi-a spus o dată: „Bine, ai făcut tu ce ai făcut până acum, dar la Aurica să te vad!”. Întâi am crezut că glumește. Pe urmă, încet-încet, ideea a început să prindă rădăcini în mine, dar în subconștient; nu îndrăzneam să mi-o aduc în minte direct. De-altfel, nici nu eram sigură că filmul se va face. Probabil nu-i momentul, îmi spuneam. Pe urmă, brusc, „a fost momentul” și m-am trezit chemată de Șerban Marinescu și Vlad Păunescu să dau o probă. M-au dus la Buftea, într-o cabină goală, rece, fără pic de atmosferă au pus pe mine ceva improvizat și nu m-am putut simți deloc, dar deloc Aurica. Un singur moment, spre finalul probei, am simțit-o, dar în treacăt, ca o aripa de rândunică speriată nimerită întâmplător într-o încăpere. Atât. În rest nimic. Eram atât de stângace, de ne-Aurica, de înfricoșată... Și-mi dădeam seama că frica asta va crea un zid între noi peste care nu voi putea sări decât dacă uit complet de mine, renunț total la mine și încerc să mă apropii de ea omenește, cu căldură și încerc s-o „atac” dinăuntru, din amărăciunile ei, din umilințele ei, din neîmplinirile ei. Întâmplarea a făcut ca exact în acea perioadă viața să mă arunce în niște momente foarte grele care m-au frământat ca pe un aluat, m-au umilit, m-au făcut să mă simt într-o nimicnicie și să aflu, pe pielea mea, cum e când nu mai poți să faci nimic... De acolo însă putea să iasă sau o bună întâlnire cu personajul sau o inhibiție personală atât de mare încât să anuleze orice șansa de întâlnire... De fapt, Aurica este rezultatul unui fel de miracol numit contactul cu o echipa minunată; ambiția regizorului, a operatorului, dragostea celor din jur-ca răspuns la dorința lor și a mea de a face un lucru deosebit, toate astea au creat un climat special, de căldură, de înțelegere, de comunicare cum nu am întâlnit niciodată până acum și de care aveam mare nevoie, nai ales acum. Pentru că Aurica nu era ceea ce numim noi un „prag”. Era un zid. Ori săream, ori mă striveam de el...
 
     De unde frica? Niciodată nu te-am auzit spunând despre un personaj: mi-a fost frica de el!
     Pentru că niciodată nu am fost dezarmată în fața unui personaj. Întotdeauna am avut un punct de sprijin, cel puțin exterior ori aici nu aveam nimic. Nici măcar fizicul. Mă uitam în oglindă, îmi vedeam zâmbetul, nasul, trăsăturile total nepotrivite personajului și mă gândeam cu disperare: nu sunt ceea ce trebuie! Un nas mai de pătlăgică, o gură mai mică, mai pungită mi-ar fi prins bine! La proba de costume, nepotrivirea a devenit mai evidentă. Tot ce gândise și punea pe mine pictorița de costume Oana Tofan, „cădea” bine, deci prost pentru personaj. De pălării nici nu mai vorbesc. Cred că ale au fost coșmarul Oanei. Aurica trebuia să poarte multe pălării iar eu am, cum spun modistele, „cap de pălărie”. Și iar nu era bine. Realizam, ar groază amândouă că tot ce punea pe mine, în loc să mă apropie de personaj mă îndepărtează; mă fac tot mai anti-Aurica. Iar în timpul ăsta regizorul primea tot felul de șușoteli la ureche pe ideea: ce caută Marga Barbu în Aurica? Dovada că și altora le era frica, nu numai mie. Eu înțelegeam însă perfect și nici nu mă puteam supăra, pentru ca și eu mă întrebam ce caut în domnișoara Aurica. Dacă aș fi fost regizor nu m-aș fi distribuit în ruptul capului! Niciodată n-am simțit mai puternic că datele mele personale îmi sunt dușmane. Nici măcar pe voce nu mă puteam bizui, nici ea nu mă ajuta, era prea „lipită” de alte personaje anti-Aurica. De aceea, când într-o bună zi inginerul de sunet mi-a spus: „știți că în anumite momente vocea nu vă mai seamănă?” m-am bucurat enorm. Era semnul că mult din personajul care sunt eu și din cele care mi-au permis să fiu fi eu plecase, iar în mine se instala, în fine. Aurica.
 
     Cu frică nu se face nimicc. Presupun ca la un moment dat a dispărut. Când? Cum?
     Când am intrat în decorul lui Lucian Nicolau. Când am început să filmez. În acea camăruță „a mea”, în care toate erau exact așa cum mi-am închipuit că trebuie să fie în jurul Auricăi, de la dantelăriile vechi, cu miros de praf, până la ceainicul mic de argint, bomboniera, lămpile, geamantanul, primusul care bâzâia familiar... Ambianța te populează imediat, te îmbibă de existența reală a personajului. Atunci, toate frânturile de gând încă nelegate în mintea mea au început să prindă viață. Să se lege. Geamantanul m-a dus cu gândul la multele călătorii visate. Micile obiecte înghesuite peste tot m-au făcut să imaginez vacanțe la „băi” soldate cu întâlniri nefructuoase, ratări, amărăciuni adunate în „suvenirurii”. Mediul acela mi-a creat o temperatură specială. Totul aluneca spre posibil. Spre real. Conversația cu manechinele, vorbitul de una singură — fără să cadă în nebunie, ci doar într-un fel de „deplasare”, normală la un personaj ca ea. Orice mi s-ar fi cerut, puteam să fac. Se crease starea. Și cel mai mic lucru, spus de cineva mă făcea să vibrez și în bine, și în rău. Mă simțeam ca o scoică fără cochilie. Dezarmată. Vulnerabilă...
 
     Asta se numește „intrarea în personaj”, nu?
     Nu vreau să spun vorbe mari, dar cred că asta este. Oricum, o stare care nu-mi displăcea deloc, pentru că este starea necesară mie când joc: să-mi pierd eul, să devin altcineva, asta îmi trebuie. Probabil e un dat. Există actori foarte buni, toarte mari, dar care se repetă, pentru că se joacă tot timpul pe ei. Exemplul care îmi vine în minte este Jean Gabin. Probabil sunt personalități foarte puternice care nu se pot desprinde de propria imagine... Daca aș fi fost astfel, n-aș fi putut s-o „fac” pe Aurica. Un personaj ca ea cerea o lepădare de sine, de zorzoanele pe care toți le folosim într-un fel sau în altul, o desprindere de propria ființă... Multă lume m-a întrebat — acum sar de la una la alta, dar undeva trebuie sa fie o legătură — ce are comun limba japoneza pe care o învăț de patru ani, cu tot ce fac eu. Cred că ce m-a atras la japoneză, a fost tocmai greutatea lucrului. O dificultate teribilă pe care am vrut s-o am ca să-mi încerc puterile. Dar nu o dată mi s-a întâmplat să arunc cărțile spunând: asta e o nebunie! Ce-mi trebuie?! Cu Aurica nu mi-am permis „să arunc cărțile”, dar momente de disperare am avut, înainte să încep filmările. Pe urmă însă, m-am predat ei. Cu un fel de umilință — în sensul bun al cuvântului cu o febra a căutării acelor lucruri cu care să servesc eu personajul nu el pe mine: cu o dorință de a „depune” tot ce am mai bun pentru el — și am depus chiar tot. Chiar și lucruri pe care nici nu știam că le am. Și asta a fost o altă bucurie, de a descoperi, zilnic, ce-o sa mai fie? Ce o să mi se mai ceară? Am sa pot? N-am sa pot? Cât?
 
     Dar la capătul zilei de filmare știai dacă și cât ai putut?
     De foarte multe ori, da. Deși la film se poate întâmpla ca tu să trăiești o stare specială care însă nu se înregistrează pe peliculă. Cu Vlad Păunescu n-ai probleme de genul asta. El e cu tine. Simte cu tine, așa încât, la sfârșitul zilei de filmare, cel mai adesea aveam liniștea că am făcut ce mi s-a cerut, și nu în zadar. Dar, sigur, abia când sunt puse cap la cap toate zilele, vezi dacă ele se leagă sau nu. Dacă există o unitate a personajului șau nu...
 
     Ce mi se pare fascinant, ca performanță actoricească la Aurica este tocmai unitatea asta de care vorbești, aplicată unui personaj de o derutantă complexitate. Aurica e un hățiș de stări, ipostaze, trăiri contradictorii în care actorul se poate pierde, cu ușurință. Cum ai reușit să păstrezi drumul?
     Da, și pe mine m-a uluit complexitatea ei pe care, însă, la lectura, nu am simțit-o așa... Probabil n-am destulă imaginație. Eu, „e Aurica, am descoperit-o făcând-o. Mucind la ea. Dar cum de nu m-am rătăcit, nu le-aș putea spune. Probabil în mine ca om, ca actor, s-au copt niște lucruri care așteptau prilejui să iasă la iveală. Noi toți suntem un fel de vulcani care dorm, dorm și o dată erup. Când te aștepți mai puțin sau nu te mai aștepți deloc, erup. Adevărul este că niciodată nu poți să știi de ce este în stare un actor până nu-I provoci. Mi s-a întâmplat și în teatru să observ situații similare la colegii mei, care m-au surprins, uneori atât de plăcut, cu un rol despre care eu nici nu visasem că l-ar putea face astfel... Întotdeauna am spus: regizori, provocați actorii!
 
     ,,Provocarea” este importantă, desigur... Dar pe urmă? Cum a fost pe urmă? Ați dis­cutat personajul de la început? Pe parcurs? Cum?
     Tot timpul. Zi de zi discutăm scena pe care trebuia s-o facem. Și dacă eu aveam altă viziune, sfârșeam prin a accepta viziunea lui. L-am ascultat, gândindu-mă că el vede lucrul în ansamblu. Vede întregul, nu scenă cu scenă, ca mine. Pentru că nu întotdeauna ce simțim noi față de personaj într-o scenă sau alta, este și ceea ce îi trebuie în ansamblu. Șerban m-a ținut tot timpul pe ideea de simplitate. Uneori aproape mă deranja, mă jena, erau scene în care îmi doream o notă comică sau mai multa expresivitate, iar el mă reteza mereu cu acel: simplu! Mai simplu! Acum știu ca el e avut dreptate. Probabil eu aș fi mers mai mult pe latura bizară a personajului. El a preferat latura tragică... Adevărul este că, din discuție în discuție, ne-am întâlnit, cumva, la jumătatea drumului.. Exact-exact lucrurile astea nu se pot nici explica, nici măsura. Știu, de pildă, că pentru Aurica am luat foarte multe de la personaje din viață. Realizam, brusc, că ceva seamănă o reacție, un gest, lucruri pe care nici nu mai știam că le țin minte și care au ieșit la lumină pentru ea pentru Aurica...
 
     Și mai departe? Ce va fi mai departe?
     Dacă spun: nu știu, te mint. Nu vreau să te mint, dar nici să vorbesc despre ceva ce deocamdată doar sper că va fi. Să spunem ca, mai departe, aștept primăvara. Cum spun grecii foarte frumos: aștept cu nerăbdare primăvara viitoare să văd ce-mi aduce... Din când în când — tocmai mi s-a demonstrat — viața e în stare să-ți aducă și surprize plăcute, extraordinare, care șterg toate supărările al aprehensiunile și incertitudinile. Și pentru asta cred că e minunata viața. Merită s-o trăiești...
 
     Ar trebui să ne oprim aici. E un final frumos...
     Un happy end, cum îi place mamei... Ea este un spectator foarte exigent — general este un om exigent și față de sine și față de noi — firește, a văzut filmul și a fost întristată că în final nu există, totuși, o rază de speranță pentru Aurica. Ea o vedea undeva, pe o bancă, în lumină. Măcar atăt. Un happy end cât de modest, acolo...
 
     Toți ne dorim un „happy end cât de mo­dest, acolo”, nu?
     Da... Probabil omul are nevoie de gândul că totul se va sfârși cu bine, ca să poată merge mai departe... Probabil..