Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Actorii noştri – Leopoldina Bălănuţă


     Era proaspăt întoarsă de la Paris, participase la deschiderea retrospectivei de film românesc şi fusese invitată la Clubul criticii «să-şi co­munice impresiile». A vorbit puţin, concentrat, ca pentru sine. Se confesa cu simplitate, cu emoţie şi cu o infinită modestie. Nu dorea să fie strălucitoare, inteligentă, cuceritoare. Nu dorea să ne copleşească. Evident, ne-a copleşit. Ne-a copleşit, pentru o dată, nu marea actriţă, nu marea tragediană, ci omul. Omul, femeia numită Leopoldina Bă­lănuţă, care ne vorbea despre o experien­ţă foarte a ei şi, făcând asta, ne lăsa să stre­curăm o privire în intimitatea gândurilor, sentimentelor, senzaţiilor ei. În lumea ei. Ne oferise, de fapt, ceea ce se numeşte atât de simplu şi se obţine atât de greu: un contact omenesc. Încerc acum să înnod firul acelui moment de contact, dar o fac cu teamă. Dacă nu se mai poate? Dacă nu, momentul acela a fost, cum se întâmplă adesea, unic, irepetabil?

     Ai trac... — mai mult observă decât întreabă şi recunosc, am trac.
     E bine că o spui. E bine că recunoşti. Un lucru recunoscut este pe jumătate iertat. Un lucru numit este pe jumătate re­zolvat.
    Credeţi? Dacă, de pildă, am să nu­mesc acest lucru de neînţeles pentru mine, şi nu numai pentru mine, şi anu­me că între primul rol în film, cel din Pisica de mare, şi cel de al doilea, din Subteranul, au trecut cinci ani, şi până la Nunta de piatră au mai trecut cinci, credeţi că el poate fi «pe jumătate iertat» sau «rezolvat»?
     Poate. Chiar dacă nu pentru mine, pentru alţii, poate. Dar eu nu vorbeam despre mine. Socotesc că ceea ce am făcut a fost bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Am făcut Subteranul şi am fost lângă Toma Caragiu şi Emil Botta. Am făcut Fefeleaga cu Veroiu şi asta a însemnat nu numai un exerciţiu de profe­sie, dar şi o întâmplare de viaţă. Acum am lucrat cu Piţa la Ioanide un rol frumos chiar dacă mic, dar frumos, cu Mureşan la lon, tot aşa... E adevărat, am jucat tot timpul acelaşi tip uman, aproape acelaşi personaj marcat de suferinţă, de durere, poate şi pentru că eu însămi sunt marcată de suferinţă şi chipul meu asta exprima, dar poate nu numai de asta... Pentru că, atunci când oamenii au încercat să obţină din partea mea şi puterea de a mă bucura şi când mi-au cerut să demonstrez că are umor, nu cred că i-am dezamăgit.
     În film nu vi s-a cerut niciodată acest lucru. De ce?
     Probabil că asta ţine de o altă etapă a filmului nostru, o etapă de lux, ca să zic aşa, în care regizorii să aibă bucuria de a privi şi faţa nevăzută a lucrurilor şi orgoliul de a folosi o actriţă pe toată aria ei. Probabil va veni — cam târziu pentru mine, e drept, dar va veni — şi vremea când cineaştii vor fi nu numai creatori de filme, dar şi creatori de personalităţi. Etapa de azi aparţine emploi-ului. Un actor cu o faţă tragică într-un rol tragic, unul cu ochi strălucitori într-o comedie. Şi am foarte multe argu­mente să cred că emploi-ul este o prejude­cată. Olga Tudorache, de pildă, este soco­tită cea mai mare tragediană a noastră, ceea ce n-a împiedicat-o să facă un rol de mare succes în comedie cu «Nebuna din Chaillot». Ca să nu mai vorbesc de Toma Caragiu care era, deopotrivă, măreţ în comedie ca şi în tragedie. Sau Marin Mo­raru, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ. Uite, am spus primele nume care mi-au venit în minte, dar dacă aş putea decide, sunt sigură că aş face cu ei minuni pe care nimeni nu le încearcă. Din prejudecată. Sau poate din comoditate.
     De ce spuneaţi că un lucru numit este pe jumătate rezolvat?
     Este o credinţă a mea. Cred, de pildă, că dacă am numi vulgaritatea vulgaritate, nedreptatea — nedreptate, meschinăria — meschinărie, le-ar pieri ceva din putere. S-ar destrăma. Dar pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume.
     Vă rog, atingeţi un asemenea lucru, cine ştie, poate aveţi dreptate, poate se destramă...
     Rău este — un rău este poate — că n-am nicio suferinţă pentru anii în care n-am făcut film, şi nu am pentru că între timp nu s-au făcut multe filme extraordi­nare, nu au existat roluri pe care să le fi dorit din tot sufletul. Credeţi-mă, nu-mi caut o consolare. Nu e patimă, nu e ran­chiună în ceea ce spun. Este durere. Aş fi fericită dacă s-ar putea vorbi cu adevărat despre o şcoală de film românesc. Dar mă tem că timpul acela este încă departe şi va rămâne departe, câtă vreme nu vom înţelege că şi arta este o minunată «marfă de export», pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor. Este neîndoios că trăim o epocă dramatică şi facem tot ce se poate ca să avem o «perspectivă a momentului». De ce să nu arătăm acest mo­ment în filmele noastre, de ce să nu-l numim astfel: dramatic? Eu nu pot să cred în lipsa de talente. De altfel în poezie, în roman — mai puţin, dar şi în dramaturgie — ele se şi văd. De ce se văd atât de rar în film?
     Vă rog să nu ne împiedicăm în «de ce»-uri. Vă rog să căutăm un «pen­tru că»...
     Asta ne-ar duce de-a dreptul la pro­blema de fond. lar problema de fond este absenţa din filmele noastre exact a proble­melor de fond ale realităţii noastre. Scurmăm la suprafaţa realităţii, nu forăm în adâncul ei. Oglindim nişte imagini ale vieţii, dar arta nu este oglinda realităţii ci interpretarea ei. Însuşi creatorul de artă este în acelaşi timp şi creatorul unei rea­lităţi care pe urmă se cere interpretată.
     Acum vă întreb eu: de ce? De ce scurmăm şi nu forăm? Dacă talente avem avem, dacă probleme adevă­rate există, şi există, de ce?
     Pentru că arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de către cei care o îndrumă, şi de către cei care o gustă, adică de public. lar dacă, de pildă, un re­gizor face un film «fără probleme» accep­tat de către factorii de decizie tot fără pro­bleme, sau un film comercial de gust în­doielnic cu care obţine un mare succes la public, el va fi cu siguranţă tentat să facă şi al doilea film la fel.
     Dacă dumneavoastră aţi fi regizor, ce-aţi face?
     Nu vreau să dau lecţii nimănui. Nu-mi permit. Eu n-aş face asemenea filme. Ca actriţă nu accept niciun rol neadevărat. Dar eu sunt un om fără mari pretenţii. Fără obligaţii. Poate că regizorii nu ar trebui să accepte scenarii comerciale sau pur şi simplu neinteresante, neadevărate, dar poa­te că nici n-ar trebui să li se ofere asemenea scenarii.
     Există şi regizori care nu fac film decât atunci când au ceva de spus. Există şi regizori care au aşteptat ani de zile să li se aprobe un scenariu în care credeau şi între timp au refuzat scenariile în care nu credeau. Gândiţi-vă, ce-ar fi dacă s-ar crea o solidaritate a exigenţei? O rezistenţă mai solidă, şi ea solidară, în faţa scenariilor neade­vărate.
     Nu se poate. Nu este indicat.
     De ce? De ce să nu fie indicat re­fuzul lipsei de valoare?
     Pentru că el poate fi interpretat drept aroganţă, drept suficienţă, drept îngâm­fare, drept — şi asta ar fi cel mai grav — neînţelegerea necesităţii.
     Care necesitate? Necesitatea noas­tră majoră nu este tocmai valoarea, calitatea filmelor?
     Ba da.
     Atunci, undeva se întâmplă un scurt circuit de înţelegere. O confuzie de termeni. Unde?
     Cred că acolo unde se pun în circulaţie asemenea scenarii. La casele de filme care le propun spre aprobare. La cei care e pricep să alcătuiască un plan al necesităţilor tematice, dar nu se pricep întotdeauna şi la artă. Eu sunt pentru ideea omului multilateral dezvoltat. Este o idee minunată, nobilă. Şi omul Renaşterii era astfel. Dar etapa omului multilateral dezvoltat se cere pregătită de oameni foarte pricepuţi, specializaţi pe fiecare domeniu în parte. Dacă aş fi pusă să decid în materie de pictură sau de muzică, mi-ar fi cu neputinţă să depăşesc stadiul lui: «îmi place» sau «nu-mi place». Dar ăsta nu poate fi un criteriu în artă. Criteriul este cunoaşterea, priceperea, specializarea. Dincolo de care n-ar mai fi decât o lege, aplicabilă deopotrivă celor care propun, decid şi fac filmele: să iubească ceea ce fac. Să iubească obiectul nu bruma de avantaje pe care ţi-o dă împlinirea ei. Să crezi, să fii convins că ai venit pe lume pentru această meserie... lubesc foarte mult «Greierele» lui Arghezi. Nu sunt mulţi greieri într-o ţară, ei trebuie iubiţi foarte mult ca să cânte... La Paris am avut o bucurie imensă. Nu cunoşteam om care să nu-mi vorbească de Gheorghe Zamfir...
    Nu vreţi să ne întoarcem «acasă»? Acasă, adică puţin şi la dumneavoas­tră?
    Problemele discutate mă conţin. Dar dacă credeţi că poate interesa pe cineva mai mult despre mine... Aveam un regizor tehnic în teatru, Dănescu, şi el mi-a spus într-o zi, aşa: «Domnule, în viaţă omul nu dă doi bani pe dumneata! Dar când te urci pe scenă...» Pe urmă şi-a cerut scuze, dar n-avea de ce. A fost cel mai frumos compli­ment care mi se putea face. Ce să vă spun mai mult? Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreap­tă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am niciun lucru de valoare în casă. Dar nu m-am supărat. La mine toate astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, ceea ce poate că trebuie să spun dacă e să mă fac bine înţeleasă, este pu­terea de a aştepta. De la lucrurile mici până la cele mari. De la autobuzul 31 până la un rol minunat. La mine aşteptarea este sino­nimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci de o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se mai poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. O atitudine în faţa vieţii. Aşteptarea este pregătire.
     Ne putem bizui numai pe ceea ce vine sau nu vine? Nu trebuie să ne ba­tem, să ne zbatem, să luptăm, să cuce­rim, să forţăm lucrurile să vină atunci când nu vin?
     Poate. Dar dacă a lupta înseamnă «a da din coate», nu mă interesează. Nici atitudinea de conjunctură nu este o formă de luptă pentru mine. Pentru că nu cred într-o artă de conjunctură, făcută să răs­pundă unui moment, nu să dureze în timp. Cel puţin aspiraţia asta trebuie s-o avem: să dureze ceea ce facem. Chiar asa perisa­bilă cum este ea, arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă, ea rămâne în amintirea unor oameni, şi dacă oamenii aceia au fost mai buni măcar şi pentru cinci minute, e bine, şi uite aşa, vezi? totul se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite.
     Râvnită?
     Râvnită. Ea este şi rămâne forma su­premă de umanitate. Stimulentul nostru. Rostul nostru. Pentru asta suntem pe lume, ca să punem o cărămidă la împlinirea, la materializarea acestui ideal. De asta cred eu că cel mai important lucru pe lume, nu este să ai, ci să dai. Că cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.
     Dumneavoastră vă este uşor să spuneţi asta. Pentru că dumneavoastră când vă suiţi pe scenă...
     Nu cred să existe pe lume om care să nu aibă ceva de dat. Totul este să afle ce are, şi după ce află, să fie dispus să dea. Fie şi un bună-ziua prietenos. Dar să-I dea din toată inima şi cu convingerea că asta este menirea lui pe lume: să dea un bună­-ziua prietenos.
     Spuneţi-mi, Leopoldina Bălănuţă, dacă numind lucrurile rele ele se fac mai mici, credeţi că, numind lucrurile bune, ele devin mai... bune?
     La ce vă gândiţi?
     La greieri. Şi la nevoia lor de iubire.
     Lucrurile bune nu trebuie atinse. Ele trebuie lăsate să existe.
     Vă gândiţi la greieri?
     Şi la iubire.
(Cinema nr. 3, martie 1979)

Tags: actorii nostri, eva sirbu, leopoldina balanuta, nunta de piatra film, pisica de mare film, subteranul film

Comments: