​Actorii noștri – Ioana Crăciunescu

     ....Mă saturasem de fata machiată care iese din mine, la vreme de seara, și co­lindă străzile teatrului... Pur și simplu obosi­sem, entuziasmul meu abdicase. Dar în viață se întâmplă (rar, ce e drept) ca, după un mo­ment de criză, iubitul să-ți devina mai... lo­godnic. Tot punându-ți întrebări despre dra­goste, ajungi din nou la tandrețe. Amintirile încep să funcționeze: revitalizează proiecte și speranțe. Acum sunt (mă simt) mult mai vie, mai adevărată, mai puțin supărată pe mine însămi. Și pe toate... Dacă nu încercăm sin­cer și cu toată puterea această „ruptura de teatru” poate n-aș fi fost acum atât de fericită, nu aș vedea acest cer albastru și plin de „zmee colorate”... Parcă din nou mi-am zărit numele pe lista „admișilor” la facultatea de teatru — mă încearcă o bucurie nouă, nestă­pânită — nu mai știu care sunt adevăratele și neadevăratele mele posibilități. Actoria e o pasiune (o slăbiciune) pe care o am de la șapte ani — am conștientizat-o aproape deo­dată cu alfabetul. Un timp am crezut că pot să mă desprind, am crezut ca e mai simplu, că sunt mai puternică... Dacă aceasta „boală” este adevărată, s-ar putea să mai revină... În mine există și se zbate tenace un avocat el conduce un proces dur de impunere a drep­turilor, apare și pledează pe rând pentru fie­care din profesiile mele — de scriitor și de actor — pretinde mai ales despăgubiri pentru fiecare vătămare de suflet și de timp... Pentru că timpul se taie din mine cu o foarfecă ne­miloasă: patru-cinci luni pentru „Livada de vi­șini”. Alte șase-șapte luni făcute sul la Să-ți vorbesc despre mine. Iar scriitorul din mine rămâne cu maximum două luni de secunde de minute, rupte de ici, de colo. Cât de puțin! Doar cât să citească o carte, să respire din greu, să-și tragă sufletul. Proporția mi se pare inechitabilă.
 
     Nu vreau să-l întrerup confesiunea, dar îmi vine să exclam ca și teatrul și filmul sunt, pot fi poezie...
     Acum încerc să dau altă valoare timpu­lui liber... Urmează să-mi apară o carte... Nu-mi pot permite să trișez. Mi-e frică, nu mai sunt la început, să nu-mi dau seama ce fac. Dar, mereu, între ceea ce vrem și ceea ce putem să facem existe o foarte mare dis­tanța. Teatrul mă epuizează psihic, fizic. Ac­torilor nu le place se-i trădezi, se ieși din lu­mea lor și să le povestești „taina”. Mă simt mereu în panică, între cele două meserii. Trăiesc pe o fâșie, arată, de granița.
 
     Îmi vin în minte, la întâmplare, câteva ver­suri dintr-unul din cele cinci volume de poezie ale Ioanei și nu pot să o contrazic, deși aș vrea să pot: „În flăcări e circul/ și nin­ge-năuntru, cupola e spartă/ mă arde zăpadă și râsul și plânsul/ Și viața și moartea deo­dată...”
     Un lucru e cert, există o fisură în mine, cea a privirii din afară. Greu de suportat și din interior! Pentru mine reprezintă un handicap pe care-I resimt ca atare. Mulți dintre colegii mei sunt fericiți în repetiții. Și asta din cauza bucuriei, a relaxării cu care intră într-un per­sonal. La mine e invers. Pentru că eu de multe ori ajung să-mi finisez rolul pe ultima sută de metri. Și îi chinui pe cei din jur. Sen­zația e, uneori, că ei joacă pe scena, iar eu sunt, undeva, la balcon. O luciditate obosi­toare, în detrimentul meu. Nu o vreau, dar așa este...
 
     Tot timpul te referi la teatru. Dar filmul?
     Filmul e altceva. Filmul îmi e mult mai aproape. Dacă ar fi să aleg, aș opta imediat, pentru că filmul are acea fragilitate de efeme­ridă pe care eu însămi o am ca persoană par­ticulară. În cinema nu repeți la infinit. E de ajuns pentru o dată maxima concentrare. Nu ești obligat să conviețuiești pe timp îndelun­gat cu personajul. În trei-patru luni, toate „trăirile” te iartă, te uită. Principiul vaselor comunicante înseamnă pentru mine o risipire de energie, și sufăr pentru partea din mine care este frustrată. Mă simt vlăguită și nu trăiesc bucuria „corespondențelor”. Doar ci­neva din afară poate să spună: vai, ce frumos circulă lichidul colorat dintr-un braț în altul!
 
     Aș putea să-i replic că — probabil — starea pe care o trăiește, tocmai natura histrionică i-o potențează. Dar prefer să o ascult mai de­parte.
     Sigur, e vorba și de ceva care se pune și mă pune în mișcare. Sunt la o zi după pre­miera de la teatru, și deja văd paginile pe care le voi scrie fluturând deasupra „Livezii de vișini”... Am nevoie multă de stabilitate, de echilibru, de puncte fixe. Să nu râzi, dar mă număr printre acei oameni care, în fiecare an, sădesc pomi. Vreau să am certitudinea că am făcut ceva. Uite, chiar acum se aude o lopata scrâșnind și eu mă întreb ce caut aici, cu ca­feaua în mână, în loc să fiu în grădina casei de la țară. Știi doar că am obiceiul să fug pentru o zi, două, pentru o după-amiază, pentru o dimineață până la mine, la Bulbucata. Am foarte multă energie, în ciuda felului cum arăt. Somnolențele mele, când vor­besc tărăgănat, când mă mișc în ralanti, sunt de fapt absente: gândul meu muncește în altă parte. De asta par mai aeriană, mai căzută din nori decâg sunt în realitate.
 
     Sunt — eu siguranță — momentele de acumulare, pregătitoare clipei de grație când inspirația va trece în expresie. Dacă în intimita­tea săvârșirii actului poetic n-am cum mă furișa, îmi rămâne, în schimb, scena. La rampa tocmai am admirat-o într-una din acele performanțe de fascinantă transfigurare.
     Nimeni nu e ce pare a fi... — ar fi acesta laitmotivul spectacolului cehovian pe care-I joc acum. Abia când totul s-a terminat, când totul e pierdut, Varia poate să devină și fru­moasă. Tocmai pentru că nu mai e silită să păstreze nicio aparență. Spectacolului nos­tru cu „Livada” încă îi trebuie căldură. O căl­dură care să topească frica noastră. Specta­colul lui Dembinski va exista, la un moment dat, prin sufletul lui. Indiferent că înainte au fost memorabile montări, fiecare spectacol are un suflet al lui...
 
     Altă similitudine, deci, între actorie și poe­zie... În fond, dramaturgia scenică sau filmică ce e altceva decât o metaforă dezvoltată sau, cum spune Eliot, „o alegorie devenită melo­die vie”. Iar actorului îi sunt necesare și atribute de poet.
     Risipesc și multe energie, e adevărat. Se apropie premiera unui film care e gata. Aș­teptarea impactului cu publicul mă mută într-o emoție organică care mă chinuie, un nod îmi stă în capul pieptului, vocea mi-e mai stridentă. Momentul „de atingere'', când voi fi judecată, pusă pe masa de vivisecție este foarte neplăcut pentru mine. Abia după ce publicul și critica se pronunță, abia atunci am scăpat și mi-e bine. La fel și în teatru: la primele spectacole, m-am trezit că fac drumul de la sală la cabină plângând în hohote. Se descarcă, probabil, din mine tensiunea pe care n-am apucat să o consum în spectacol.
 
     În vorbirea curentă nu-ți refuzi figurile de stil, iar limbajul tău poetic păstrează proaspătă senzația (auto)observației directe, nemediate. Personajele de pe ecran consideri că te reprezintă?
     Trebuie cineva să-mi fie spectator fidel ca să recupereze părțile „împrăștiate” de mine de-a lungul anilor. Și doar jumătate din lucrurile importante mi-au reușit, rolurile care nu-mi seamănă. Pentru că nu mă intimidează. Altfel simt un soi de stare de inhibare: nu-mi vine să mă joc pe mine. Adică să mă arăt că „așa sunt!” E poate și o forma de orgoliu și de aceea mă feresc să fiu obligată să mă ascund, se caut tertipuri. Pentru Ana, personajul lui Rebreanu, doar unu sau doi suporteri am avut. Dar pe mine mă incita, mă capta. La fel, Ani mi-a dat posibilitatea deschid o fereastră prin care să se vadă partea din mine pe care i-o împrumutam ei. Dar aceasta abia după ce construisem profitul chelneriței, cam vulgară, cam superficială Personajul acesta din La capătul liniei se aseamănă într-un fel și cu Adalgiza din Ediție specială — ca mecanism feminin, nu neapă­rat ca relație dramaturgică. Iar acestea doua sunt asemenea și cu franțuzoaica din Lumini și umbre. O colaborare foarte plăcută am avut cu Elisabeta Bostan la Promisiuni și lu­crul acesta se simte și pe film. Rolul, pe cât de mic, pe atât de greu a fost, pentru că nu era deloc generos, trebuia să-I joc din nuanțe de cenușiu. Mi-era frică de el! Și dacă tot suntem la recapitulări, aș putea spune despre La capătul liniei că a fost singurul meu film la care am trăit sentimentul de echipă. Pentru că formam, într-adevăr, o familie mică, dar unită: cu Dinu (Tănase) și Doru (Mitran), cu Radu (F. Alexandru), cu Mircea (Albulescu), cu Dan (Condurache). Fur amintiri reale din perioada filmărilor: parcă aș avea o mamă la țară și se face că deschid portița... Desigur ultimul film îți este și cel mai apropiat, dar n-aș vrea să vorbesc despre el înainte de a ieși pe ecrane. În echipa lui Mihai Constantinescu, care a adaptat romanul Sidoniei Dra­gușanu „Jurnalul Aurorei Serafim” transformându-l în filmul Să-ți vorbesc despre mine, am avut bucuria să mă întâlnesc cu Gheorghe Dinică, o întâlnire pe care, în urmă cu un de­ceniu, nu aș fi sperat-o. Și a fost o continuă fericire să joc alături de el.
 
     Nu de mult am citit o tabletă semnată de tine care ar putea fi o perfectă scalettă a unui scenariu „mănușă”. Te-ai gândit vreo­dată să te implici și astfel în cinema?
     Proiecte am multe, dar nu duse în faza definitivării. Idei am și mai multe. I-am propus — de exemplu — lui Andrei Blaier ecranizarea romanului Danei Dumitriu „Serbările răbdării”. Bineînțeles, văd redactarea scenariului ca pe o colaborare strânsă, directă, regizorul.
 
     În ce măsură cinematograful este pentru tine o instanță-oglindă?
     Îmi place să văd materialul filmat: e ca un text pe care tocmai l-ai compus și vrei să-l vezi și bătut la mașină, pus în literă de ti­par. Nu mă demobilizează, din contră, mă stimulează pentru că pot mai bine să mă obiec­tivez.
 
     Același ,,punct nevralgic"! — constat (în tă­cere). Dacă scriitorul are voluptatea, dar și pudoarea actului poetic consumat în singură­tate, pe scenă sau pe platou, actorul trebuie să înfrunte „la vedere” conștientizarea vămilor existențiale la care rolurile îl obligă.
     Cinematograful îți aduce un plus de spectatori pe care apoi îl simți în teatru. Iar filmul pătrunde mult mai repede în conștiința publicului. Spre deosebire de spectacolele de teatru, filmele mai de grabă pot avea șansa de a reprezenta pietre kilometrice într-o bio­grafie artistică. Teatrul e un metronom mai exact, mai necruțător, mai greu de suportat. Dacă mă revăd în Ediție specială, nu încerc nici un sentiment deosebit privindu-mi chipul fără riduri, în schimb, faptul că ajung să gâfâi în actul IV la „Karamazovii”, spectacol pe ca­re-l joc de aproape zece ani, nu poate să nu mă tulbure. Așa cum mă tulbură gândul ca vine o vreme când ne moare copilăria...
 
     Aceeași și nu tocmai îmi pare acum actri­ța-poetă loana Crăclunescu.