Noul film al regizorului Gheorghe Naghi vine către public aureolat de un premiu Medalia de argint „Tabuleiro”, obţinut la recenta edţie a Festivalului internaţional al filmului pentru copii şi tineret de la Tomar, Portugalia fapt care - în limitele elocvenței admise unui premiu - vorbeşte atât despre valoarea filmului, cât și despre publicul căruia filmul i se adresează cu precădere.
Desigur, faptul cu pricina se pretează la interpretări diverse... Stricto senso, deci, cititorul acestor rânduri poate înțelege că premiul adus de film a fost obținut într-o competiție periferică (există în Europa cel putin şapte festivaluri cinematografice pe care le poți cita, dintr-o suflare, înaintea celui de la Tomar: Cannes, Moscova, Karlovy Vary, Berlin - vest, San Sebastian, Bergamo, Pesaro) şi că filmul nostru se adresează cu precădere celor mici... În sens larg, însă, un premiu rămâne - totuşi! - un premiu (și umbra noastră de îndoială n-ar trebui să atingă competenţa juriului de la Tomar nici măcar prin „încadrarea într-o ierarhie”), iar stabilirea cu exactitate a „destinatarului” acestui film este o problemă care merită a fi discutată.
Într-o scurtă alocuțiune rostită la „conferința de presă” din ajunul premierei, regizorul Gheorghe Naghi preciza că ceea ce l-a preocupat mai mult în realizarea acestui film a fost pre- sau configurarea unei „conduite preventive” (a „factorilor” educaționali de tot felul: părinți, profesori, autorități) faţă de copii... Nu orice „faptă rea” a copilului constituie „infracţiune” (ce merită a fi sancţionată ca atare), după cum nici „marile gesturi” înfăptuite la această vârstă nu-şi află întotdeauna cauza (explicaţia) în cine-ştie-ce „accidente” (ci, uneori, într-o aproape imperceptibilă pentru adult - „sultă de intâmplări mărunte”). Deci, educația educatorului devine un proces care se cere desfăşurat în paralel cu educarea celui mic... Punctul de vedere adus in discuţie mi s-a părut interesant - şi cred că din această „etică” a regizorului putem deduce si „estetica” sa.
Zuzuc (personajul are doiprezece ani - cifră „fatidică” şi-n filmul lui Nicu Stan, văzut recent, puștiul tot atâția număra) fuge de acasă... Cum? de ce? unde? - sunt întrebări la care e chemat să răspundă un tânăr căpitan de miliţie care preia „cazul” ca pe o chestiune de rutină, pentru ca, pe măsură ce parcurge „jurnalul” băiatului („Acest jurnal este secret. Cine îl citeşte e un rnăgar” - îl avertizează prima filă. „Scuze, bătrâne?” răspunde ofiţerul) să se (și să ne) implice tot mai mult în trecutul lui Zuzuc pentru a rezolva în termeni oarecum neaşteptaţi, dar perfect plauzibili, problema readucerii acasă a fugarului... Răsfoit filă cu filă, jurnalul recompune (pentru spectator) tocmal acele „întâmplări mărunte” care l-au determinat pe Zuzuc să fugă de-acasă; cu o sigură intuiţie a mediului şi a psihologiilor aferente, regizorul închipuie mici „tablouri de gen”: o lecţie de fizică, o şedinţă la cancelarie, o farsă între colegi, o bătaie între „rivali" etc. tablouri animate de prezenţa dinamică a acestui Zuzuc - cam bondoc, cam răsfăţat (de o mamă care se despărţise de soţ cu patru ani în urmă, iar acum „dă semne” că ar vrea să se recăsătorească).
Principalele „partituri" sunt susţinute de Ovidiu Moldovan (în rolul ofiţerului de miliţie) şi de Andrei Duban (alias Zuzuc). Experienţa actorului (aici, într-unul dintre puţinele roluri de prim-plan), dezinvoltura sa în faţa aparatului de filmat, ştiinţa de a face credibile şi cotele uşor idealizate ale personajului (vezi relaţia etic - estetic, despre care vorbeam mai sus) şi pofta de joacă (bine strunită de regizor, şi preschimbată în „poftă de joc”) a micului interpret - nici el, am aflat, întâia oară într-un film. Interesant lucrat mi se pare şi Bobec („vecinul rău”) - cam schematic iniţial, dar interpretat cu o bună dozare a efectelor de către Hamdi Cerchez. Actori cu mari posibilităţi filmice - precurn Marioara Sterian sau Horaţiu Mălăele - fac aici roluri de prea mică întindere pentru ca prezenţa lor să fie observată şi din alte motive decât datorită „renumelui” care-i precede. Mai puțin cenvingătoare în rolul mamei, Cristina Deleanu - care dă impresia de stânjeneală în fața camerei de luat vederi.
Aflat la „al doilea pas" pe drumul lungmetrajului, operatorul Gabriel Cobasnian mi s-a părut încă timid în căutarea acelor soluții (de limbaj filmic) care să propulseze filmul din domeniul calităților potențiale în acela al certitudinilor.