​Acţiunea „Autobuzul” – cronică de film

     Cineva aruncase mănuşa: finalul Mastodontului e un alt film, un western ori un poliţist, i se reproşa lui Virgil Calotescu. Regizorul, după câţiva ani, ridică mănuşa: realizează un poliţist de la cap la coadă. Să nu mai existe dubii. Se instalează la volanul «Autobuzului» şi demarând energic, urmează cu străşnicie cărările când mai bătute, când mai anevo­ioase ale genului, pe un traseu schiţat de loan Grigorescu şi îmbogăţit de regizor cu experienţa sa de încercat sondor al realităţii. Genul pe care-I aborda acum pentru prima oară putea să-I surprindă pe Virgil Calotescu. Dar se pare că practica lui «a vedea», a şti să fii cu ochii des­chişi la experienţa altora, a te bucura, a şti să te bucuri de filmul cu acţiune ner­voasă, după toate legile lui scrise şi ne­scrise, trucurile, gadgeturile de rigoare, sunt garanţii suficiente. Acţiunea «Auto­buzul» a ieşit un bun film poliţist, în ma­niera celor ce ne desfată de atâta vreme sub generice străine, un bun film catego­ria B, cum se spune în ramură, făcut nu numai cu ştiinta surprizelor, dar şi cu plă­cerea nedisimulată a jocului. De aici şi satisfacţia deschisă pe care o provoacă sălii.
     Filmul nu omite nimic din ceea ce repre­zintă deliciile şi fixurile cine-aventurilor: surprize migălos ticluite, răsturnări spec­taculoase, datorită hazardului, piste deru­tante, abilităţi strategice de ambele tabere. Forţele adverse sunt tranşant distribuite, dotate cu egală inventivitate calculată, aşa încât balanţa inteligenţei să nu încline într-o singură direcţie. Rivalii acţionează sub aura unui mister întreţinut cu detalii de toate categoriile: priviri descoperite ori acoperite pe tot parcursul acţiunii, voce neutră sau dimpotrivă falseturi ce induc în eroare, filmări din spate, exact calculate ca să nu desconspire, motive muzicale delicat-in­sinuante, tăietură-surpriză, elipse, etc., etc. Recuzita cinematografică e folosită cu di­băcie, fără complexe mascate de auto­ironii ori de intenţii parodice. Un joc curat, cinstit, cum s-ar spune în fotbal. Directe­ţea îşi are şi reversul ei. Pentru că împinge la simplificări de culoare psihologică, de surpriză a reacţiilor poate pentru că cea­laltă surpriză, de acţiune, să prevaleze. Când eşti pe punctul de a fi deranjat de lipsa de nuanţe a personajelor (cu rare excepţii ce ţin mai ales de farmecul, de contribuţia personală a interpreţilor), in­triga se complică şi balanţa interesului se redresează. Un exemplu: pânda continuă, lupta surdă dintre cei doi domni Marius (lon Dichiseanu şi Silviu Stănculescu) ce culminează pe la jumătatea filmului cu în­căierarea din grotă şi lichidarea unuia, suspendă, pentru moment, una din sur­sele importante ale curiozităţii noastre. Dar intervine planul prea diabolicului ba­ron (Gheorghe Dinică) şi praful de puşcă încarcă din nou atmosfera, depăşind în secvenţele cu autobuzul plin de oameni paşnici şi bandiţi superînarmaţi — gabari­tul prescris. Momentele de respiro sunt şi ele bine calculate în vederea montagne­russe-ului de riscuri şi, dacă efectele nu se produc întotdeauna, de vină e numai superdozajul. Gabaritul depăşit care, exact la explozia finală îndelung amânată, desumflă cauciucul. Balonul aşteptărilor. Final ratat? Pentru un ochi mai drastic, poate, dar sala, ca reacţie per ansamblu şi nu pe cap de privitor, participă activ. Chiar dacă descărcarea tensiunii se pro­duce în culise. Mulţumitor pentru realiza­tori? Depinde de autoseveritatea lor. Din cât îl cunosc pe Virgil Calotescu cred că, studiind punctele nevralgice ale curbei emoţiei, va şti să tragă din spectacol con­cluzii utile. Indiferent de genul în care le va fructifica. Oricum, un lucru e sigur: ni­velul lui de profesionalitate e în plin flux. Pe ansamblul filmografiei şi pe detaliu. În cazul Acţiunii «Autobuzul», impor­tantă e iscusinţa cu care a valorificat sche­ma dramaturgică şi şi-a alcătuit o echipă de co-autori nu doar de colaboratori ai filmului: operatorul Vasile Vivi Drăgan, înzestrat, inventiv, eficient în portrete, în tonalitatea ambianţei; compozitoarea Cor­nelia Tăutu, cunoscătoare a genului, inspi­rată tălmăcitoare de culoare şi tensiune; operatorul de sunet Bujor Suru, activ cu discreţie: monteuza Eugenia Naghi sensi­bilă la ritm şi la economia de mijloace, calităţi vitale la un policier.
Ultima, dar nu ca importanţă, distribuţia. Variată, bine echilibrată, generos lăsată să-şi spună cuvântul. Încercaţii actori aduc cu ei o marcată personalitate şi o irepro­şabilă tehnică a meseriei. Mircea Albu­lescu (colonelul) conduce jocul inteligent, mobil, sigur pe efecte, realizând o alternare iscusită între gravitate şi umor. Rigid ca mască şi desfăşurare, Gheorghe Di­nică, alias baronul. Atenuând exaltarea livrescă a personajului, cu sobrietatea sa de acasă, Irina Petrescu în Dominique. lon Dichiseanu, convingător, într-un in­cert — ca identitate — personaj de acţiune. Silviu Stănculescu pe voit duble corzi, Vistrian Roman cu o sinceră plăcere (şi vocaţie) a jocului. Draga Olteanu-Matei şi Jean Constantin, pete de culoare apăsată, de prea sigur succes. Aurel Giurumia şi Gheorghe Pătru completându-se fericit în­tr-o pereche de înrăiţi bandiţi; Mariana Ca­lotescu, Sorin Gheorghiu, Dumitru Rucă­reanu, prezente active chiar dacă de scurtă durată.
     La 50 de ani Virgil Calotescu certifică o maturitate a profesiei şi o salutară prospe­ţime, ambiţtia de a-şi proba noi vocaţii. De a tenta genuri noi sau mai puţin noi şi a nu se lăsa tentat de locurile lor prea comune.