Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Eroi ai timpului nostru


     Ultimul film românesc din anul 2006 îi aparţine lui Radu Muntean: Hîrtia va fi albastră (Premiul pentru Cel mai bun film în cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului International de Film Eurasia, desfăşurat la Antalya, în perioada 16-23 septembrie). Filmul face parte din seria de war movies, mai apoape, însă, de felul de a vedea lucrurile al lui Danis Tanovici cu No Man's Land (2001) unde războiul se află mereu în preajmă, fiind ocazia de a scoate la suprafaţă nu eroi, ci contraponderea pe care hilarul şi banalul o opun evenimentelor crude. Se poate observa în acelaşi timp şi sicitatea stilistică, marcă şi a filmelor lui Cristi Puiu, în parte datorată şi scenariului la care colaborează Răzvan Rădulescu, spre deosebire, de exemplu, de un Lucian Pintilie. Pe alocuri, acest scenariu care potenţează efectul de autenticitate al filmului pare insuficient lucrat. Oricum, filmul nu se transformă într-un studiu de caz şi e departe de un documentar - deşi experienţa regizorului în filmul documentar este semnificativă (Şi ei sunt ai noştri - 1992, Lindenfeld - 1994, Viaţa e în altă parte - 1996) - despre război, regizorul evitând cât poate colajele documentare care-i stau la dispoziţie. Avem imaginea revoluţiei dintr-un TAB al MI, fără deschideri panoramice specifice superproducţiilor, fără personalităţi cu roluri decizionale importante, ca în cazul filmului lui Oliver Hirschbiegel, Der Untergang (Ultimele zile ale lui Hitler, 2004), fără deschideri simbolice sau parabolice, sau consideraţii vaste cu privire la umanitate.
     Câţiva tineri făcând parte dintr-o unitate a Ministerului de Interne execută o misiune de rutină în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989, trimişi să patruleze cu un TAB într-o zonă periferică a Bucureştiului, departe de focul luptelor de la Televiziune "unde se trage". Printre membrii echipajului se află şi Costi (Paul Ipate), fiul doctorului Mircea Andronescu, personaj cu importante pile, un protejat ale cărui elanuri eroice sunt departe de a fi împărtăşite de camarazii săi. Echilibrul aparent al situaţiei se dezintegrează când Costi se decide să meargă să apere Televiziunea, din solidaritate cu revoluţionarii şi în ciuda consemnului. Gestul îl aruncă într-o aventură periculoasă, este întâi dezarmat de superiorul său, ca apoi să fie reînarmat de una dintre gărzile patriotice, un individ cu o voce gâjâită care aminteşte de vocile paternalist-sobre ale mafioţilor italieni din filmele lui Coppola şi Scorsese. Filmul ia turnura unui comics după Saving Private Ryan al lui Spielberg asezonat de qui pro quo-uri de dramă balcanică, ou tout est pris a la légere. Costi luptă contra unui inamic identificat cu teroriştii, pentru ca la rândul său să fie luat drept terorist, iar aici scenariul alunecă spre copiosul dialogurilor absurde ionesciene, unde ţiganul investit cu titlul nobil de terorist a devenit arab, iar împreună cu private Costi sunt elogiaţi pentru calitatea românei vorbite. În treacăt fie spus, bagajul lingvistic al "teroristului arab" e plin de neaoşisme simpatice, de la jurăminte fierbinţi la înjurături. Absurdul situaţiei este egalat doar de hilarul ei.
     În acelaşi timp, superiorul său, ameninţat de grave repercusiuni pentru pierderea unui om din subordinea sa, porneşte în căutarea lui, fapt care-l pune de asemenea în situaţii bizare. Drumurile duc toate la casa lui Costi, unde o mamă disperată nu uită, totuşi, să facă oficiile de gazdă, dar şi să-şi descalţe musafirii cărora le dă de mâncare în aşteptarea doctorului Andronescu. Scena merită reţinută, locotenentul Neagu (Adi Carauleanu) şi soldatul Bogdan (Tudor Aaron Istodor), prieten al lui Costi păşesc oarecum stânjeniţi prin încăpere, cu şosetele albe din dotare. Căldura căminului ia treptat locul rigidităţii cazone.
     Finalul e servit "rece", a sec, la începutul filmului, ca o intrare brutală în scenă. Doi soldaţi ies dintr-un TAB şi îşi aprind o ţigară, discuţia despre faimoasele ţigări Kent - una dintre cuceririle capitalismului - apare nu o dată în film. Fără s-o ştie, este chiar ultima ţigară. În fundalul apropiat se află un alt TAB cu soldaţi de la o altă unitate motorizată a MAPN-ului. Fără nici cel mai mic avertisment, o rafală de la TAB-ul aflat în fundal îi curăţă pe toţi. Unul dintre lucrurile care mi se par reuşite: Radu Muntean nu mai reia acest final. La sfârşit avem doar o explicare a scenei: parola, cea care dă şi titlul filmului, "Hîrtia va fi albastră", valabilă pentru trupele MI, nu este cunoscută şi de cei de la armată. Solicitaţi să se identifice, cei din TAB dau singura parolă pe care o ştiu, sunt luaţi drept terorişti, aceeaşi confuzie ca şi în cazul lui Costi, şi sunt lichidaţi. În fond, Radu Muntean nu trebuie să inventeze nimic, o mulţime de situaţii de acest fel, pentru care masacrul de la Otopeni rămâne exemplar, definesc Revoluţia din decembrie cu toate manevrele diversioniste ale spectacolului de lumini şi umbre. Filmul se termină pe acest incert stand by la limita dintre viaţă şi moarte, The Thin Red Line. Spre deosebire de filmul mai sus menţionat, Radu Muntean evită cea mai mică notă lirică, ca şi speculaţia moral-filozofică. Nu putem găsi sensul unei salvări a umanităţii prin salvarea unui singur om. În pelicula sa nu este loc decât pentru ceea ce se întâmplă, situaţiile apar recreate prin colajul unui film brut, fără tăieri la montaj. Nici decizia patriotică a lui Costi, nici acţiunile echipajului care porneşte pentru salvarea unui private Ryan rătăcit într-o unitate dizlocată, nu sunt invocate în beneficiul ilustrării unei teze, a solidarităţii camarazilor la nevoie, a dedicaţiei pentru un ideal, al amplasării unei investiţii sentimentale în erou. Iniţiativa lui Costi ţine de naivitatea lui. Caracterul dramatic al situaţiilor se reconstituie mai degrabă prin absurdul unei confruntări care seamănă cu un joc de-a baba oarba, diversiunea la care am luat cu toţii parte. Se trage din toate părţile, însă inamicul nu este vizibil. Pe fondul confuziei generale eroismul dispare, iar confruntarea se transformă într-un grand guignol. Cei care trag de la o fereastră sunt un ţigan, care foloseşte pentru prima oară o armă şi care este temporar investit cu titlul de terorist arab, alături de tânărul Costi, proaspăt dezertor -, loc unde filmul capătă accente burleşti. Discuţiile se învârt în jurul permisiei mult aşteptate, a revelionului, a familiei care aşteaptă acasă, a frigului din case sau a înfometării populaţiei fără de care Ceauşescu n-ar fi pierdut controlul.
     Filmările în interiorul TAB-ului, ca şi cele ale lui Cristi Puiu din Marfa şi banii (în maşină) restrâng spaţiul aproape claustrofobic. Fiecare dintre protagonişti doreşte ca totul să se termine mai repede pentru a ajunge acasă, de revelion.
     Radu Muntean face un film despre Revoluţie care nu intenţionează să surprindă marea desfăşurare de forţe, manifestaţiile, luările de cuvânt de la sediul televiziunii - cu Iliescu în prim plan, entuziasmul mulţimii etc., ci evenimente periferice. În filmul lui Radu Muntean avem o altă imagine despre revoluţie, decât cele cu care am fost intoxicaţi. Fără să intre în zona de speculaţie asupra unor evenimente tulburi, regizorul preferă să ofere mici deschideri iniţiatice şi o perspectivă a haosului general, abil orchestrat. Revoluţionarii de la sediul Televiziunii apar în transmisia directă ca un detaliu de fundal; nu ceea ce se întâmplă acolo e important, ci ceea ce are loc aici. Cu excepţia lui Costi, echipajul se ţine la distanţă de Televiziune sau alte zone fierbinţi de unde se anunţă mereu noi victime, dar şi de transmisiunile televiziunii, ale declaraţiilor lui Iliescu sau Petre Roman. Miza politică a filmului se dezvoltă pe un plan paralel, generali, civili, poeţi şi scriitori, băgători de seamă şi huligani fac amestecul bulversant al fenomenului. Câteva replici subliniază de fapt caracterul diversiunii-spectacol la care iau parte atât militarii, cât şi revoluţionari de ocazie, ambiguitatea nu este rezolvată nici un moment şi, bineînţeles, teroriştii nu apar. Filmul nu are caracterul unei dezvăluiri incediare, deşi, probabil că evenimentul petrecut la Otopeni i-a servit drept model. Noutatea sa stă în capacitatea regizorului de a surprinde insertul brutal în evenimente a unor pioni neimportanţi, a unor figuranţi. Pe alocuri filmul împrumută ceva din stilul unui reality show, însă efectul e pe de-a-ntregul controlat de regizor, care nu caută senzaţionalul, ci un anume desen al întâmplărilor generate aleator. Ce este cu adevărat sigur în haosul creat de fuga lui Ceauşescu, cine dirijează spectacolul, ci are ultimul cuvânt? Se poate întîmpla orice, şi nici moartea nu este un deznodământ care să transforme o viaţă în destin, cum spunea Marlaux.
     Radu Muntean a pus surdină impulsurilor eroizante care transformă într-un ridicol monstruos filmele lui Sergiu Nicolaescu gen Triunghiul morţii, unde replicile s-au transformat în recitaluri de poezie, iar salvele de tun, ca pe vremuri, în filmele istorice, într-un fel de concert de tobe. Regizorul nu caută climaxul specific unui film de acţiune - ni-l oferă la început ca pentru a se debarasa de el - ci nota realistă, în felul în care orizontul acţiunii se încarcă de absurd şi de tragicomic. Inspirat mi se pare însă finalul mascat, cel musical, din "Nabucco".

 
(România literară nr. 2 / 2007)

Tags: angelo mitchievici, cronica de film, hirtia va fi albastra, radu muntean

Comments: