Eroina filmului de debut al lui
Radu Jude,
Cea mai fericită fată din lume, e o adolescentă din provincie, Delia (Andreea Boşneag), care câştigă o maşină la concursul organizat de o firmă de băuturi răcoritoare şi vine la Bucureşti, împreună cu părinţii ei (Vasile Muraru şi Violeta Haret-Popa), ca să filmeze inevitabila reclamă: ea la volanul maşinii, declarându-se cea mai fericită fată din lume şi bând Bibo. Ajunsă la locul de filmare, intră mai întâi pe mâna machiozei (Luminiţa Stoianovici), care, fără să se încurce în blândeţuri, îi descurcă părul schingiuit cu fixativ în numele ideilor maică-sii despre eleganţă. Un pic mai târziu, producătoarea spotului (Diana Gheorghian) se ia de sandalele ei "de ţăţică", iar operatorul (
Andi Vasluianu) se ia de vesta ei albastră, amândoi vorbind nu către ea, dar în auzul ei - ca şi când ea n-ar fi acolo. La ordinele producătoarei, e debarasată brutal de puful ei de mustaţă. La ordinele firmei de răcoritoare, sucul pe care-l bea e amestecat cu Cola ca să aibă o culoare mai tentantă. Şi aşa filmează dublă după dublă, cu un regizor (
Şerban Pavlu) care îşi tot exprimă dispreţul pentru ceea ce e pus să facă, fără a-şi pune problema că fata s-ar putea simţi inclusă în ceea ce dispreţuieşte el. Nimeni de-acolo nu-şi pune probleme din astea.
Nimeni, cu excepţia lui Jude, care a lucrat în publicitate şi care vrea ca spectatorul să înţeleagă că ceea ce i se întâmplă unui neprofesionist la o asemenea filmare e uneori o formă de abuz. Publicitatea e o ţintă uşoară pentru el şi o loveşte admirabil de curat, acumulând cu cap probele de insensibilitate împotriva echipei de filmare, astfel încât nici una să nu pară scoasă din pălărie şi nici un personaj să nu se autocondamne chiar de fiecare dată când deschide gura. Regizorul spotului ţipă o dată la Delia, dar din când în când îşi aduce aminte că lucrează cu o neprofesionistă care trebuie dirijată cu tact; operatorul o mai încurajează şi el. Camaraderia dintre ăştia doi e clară; privită din alt unghi - adică nu din apropierea Deliei -, ar fi chiar o echipă simpatică. Dar Jude, care i-a fost asistent lui
Cristi Puiu la
Moartea domnului Lăzărescu, a învăţat de la el să fie extrem de atent la felurile cele de toate zilele în care oamenii se tratează prost unii pe alţii. Neorealismul acestor regizori nu e altceva decât era neorealismul originar al lui Cesare Zavattini şi Vittorio De Sica: e tot un umanism - dar unul mai dur, mai hârşâit decât al lor. Nu că ei ar fi fost tocmai pioşi în atitudinea lor faţă de "omul obişnuit"; nu erau. Nici unul dintre marile filme italiene neorealiste nu pune răul exclusiv pe seama unei anumite organizări istorice, a unei anumite conjuncturi economice. Dar acele filme
lasă mai mult loc pentru astfel de interpretări: după cum nota atunci criticul André Bazin, ambiguităţile lor "au fost utilizate atât de creştini-democraţi, cât şi de comunişti". E mult mai greu să ieşi de la un film neorealist românesc continuând să crezi că omul e fundamental bun (şi că numai orânduirea îl strică) sau mai aproape de Dumnezeu decât celelalte vieţuitoare. Umanismul lui Jude - ca şi al lui Puiu - porneşte de la constatatarea apropierii noastre de animalitate, de la constatarea imensei cantităţi de ferocitate din relaţiile de zi cu zi. E un protest împotriva ultrajelor care trec neobservate (un protest a cărui validitate e demonstrată de însuşi faptul că mulţi spectatori rămân cu impresia că într-un film ca
Cea mai fericită fată... "nu se întâmplă nimic"), împotriva penuriei de delicateţe sufletească din lume. (Şi nu numai din lumea românească: e firesc ca asemenea proteste să iasă mai degrabă din societăţi semicivilizate cum e noastră, dar asta nu înseamnă că alte societăţi nu se pot recunoaşte în ele - ce-au fost, ce-au rămas sub stratul lor mai gros de civilizaţie, ce-ar putea din nou să fie). Publicitarii din film sunt animale de oraş mare - mereu zbârlite (regizorul), mereu cu colţii la vedere (producătoarea) sau pur şi simplu solzoase, crustoase, cu pielea groasă (machioza, reprezentantul firmei de răcoritoare); acestei ferocităţi şi acestei asprimi, ei le zic "competitivitate" şi "profesionalism". Părinţii Deliei sunt animale de provincie - mai puţin trufaşe, dar la fel de feroce în urmărirea propriei siguranţe; ei numesc asta "înţelepciune", "grijă pentru viitorul fetei". Vor să vândă maşina chiar în aceeaşi zi şi, atunci când ea se opune, se pun pe ea cu tot ce au - şantaj sentimental, cazuistică, "dreaptă" mânie părintească. Cu ajutorul oferit de publicitari, o îndoaie până o rup. Clasic-neorealistă e frumuseţea pe care camera lui Jude o descoperă - şi ne invită s-o descoperim - pe chipul fetei: frumuseţea determinării ei de a le rezista şi unora, şi altora - de a nu semna vânzarea, de a nu claca în faţa echipei de filmare. Şi e o frumuseţe.
