Acţiunea comediei
A fost sau n-a fost? se desfăşoară într-un oraş nenumit, pe parcursul unei zile de decembrie. O parte din ea se petrece în studioul televiziunii locale – o televiziune atât de locală încât directorul ei, Jderescu (Teodor Corban), ar putea la fel de bine să-şi ţină talk-show-ul în curtea blocului, sub privirile cetăţenilor ieşiţi pe balcoane. În studio se adună (cu greu) trei oameni: profesorul Mănescu (Ion Sapdaru), participant la Revoluţia din decembrie 1989; pensionarul Pişcoci (Mircea Andreescu); şi Jderescu însuşi. Scopul lor este să stabilească dacă a existat cu adevărat o revoluţie la ei în oraş; mai precis, dacă Mănescu s-a aflat cu adevărat în piaţă pe 22 decembrie, înainte de 12,08, ora fugii lui Ceauşescu. Mănescu spune că da. Telespectatorii spun că nu – nu în ultimul rând din cauză că în noaptea precedentă se îmbătase ca un porc. Pişcoci spune că nu contează, tot revoluţie se cheamă, dar nimeni nu ia în calcul această opinie. Printre elementele luate în calcul se numără condiţia în care se afla ceasul de pe Consiliul Judeţean (proastă ca de obicei), poziţionarea exactă a lui Mănescu în raport cu ghereta paznicului (care nu l-a văzut) şi cu statuia din piaţă (care l-ar fi putut ascunde) şi cantitatea de timp necesară unui paznic ca să se repeadă până în piaţă, să-şi ia brad şi să se întoarcă la timp pentru revoluţie. Cam la acest nivel se fixează miza dezbaterii. Până şi în primul scenariu prezentat de Mănescu – unul în care la 11,30 e în piaţă, la 11,45 se bate cu Securitatea şi până la 12,08 câştigă (eroismul va scădea de la un telefon al telespectatorului la altul) – el aminteşte că mai întâi şi-a luat salariul. Salariul, bradul, porcul: temele astea se regăsesc în mai toate intervenţiile.
A fost sau n-a fost? e un mic film mare despre ce se alege dintr-un lucru mare cum e o revoluţie printre atâtea lucruri mici, despre ilara inaptitudine a celor mai mulţi dintre noi de a ne ridica la înălţimea unui Moment Istoric. Sau cum spune Nea Pişcoci: „Am făcut revoluţie în stilul nostru“.
Formula aleasă de regizorul-scenarist
Corneliu Porumboiu – imitarea unui talk-show – e una care automat încurajează în spectator un sentiment de superioritate faţă de personaje, dar nu există nici urmă de aşa ceva în privirea lui Porumboiu. Distanţa pe care şi-o ia faţă de eroii săi e mai mult o politeţe inefabil-amuzată, dar nu mai puţin sinceră şi încălzită permanent de mici cadouri de-ale autorului – ca atunci când Mănescu (filmat de la distanţă) stă mohorât pe un gărduleţ şi brusc apare un fost elev de-al lui, care-l întreabă dacă mai cântă la chitară. Dintr-un motiv sau altul, ne uităm altfel la el după ce aflăm că a cântat la chitară. Şi acesta e doar un mic exemplu de cadou. Un exemplu spectaculos e momentul (superb calculat) din emisiune în care Mănescu, a cărui mândrie de revoluţionar – singura lui mândrie – e deja în zdrenţe după atâtea atacuri, primeşte un vot de încredere dintr-o sursă total neaşteptată. La momentul ăla, el nu mai arată de mult ca un profesor; în frumoasa interpretare a lui Sapdaru, s-a transformat de la un minut la altul într-un şcolar – ăla care e prins de fiecare dată. (În lumea asta, bărbaţii sunt în general infantili – Mănescu neştiind cum să se îmbrace până nu-i spune soţia, Jderescu primind din mâna soţiei felia de pâine pe care tot ea a întins untul.) Corban e un Jderescu încântător de pompos, dar starul e Nea Pişcoci. E mai greu de fixat decât ceilalţi doi. Pare un moş cordial (îl face pe Moş Crăciun pentru copiii din oraş), dar are şi o latură dificilă: în prima parte a emisiunii n-are stare; după aceea se mai calmează, dar din când în când pufăie sau face „he-he-he“ (de parcă ar urmări o emisiune mai amuzantă la el în cap) sau pare să vorbească în dodii (pentru că aşa îi vine sau pentru că e una dintre alinările vârstei lui să-i încurce pe ceilalţi?). Când o dă pe-aia cu „revoluţie în stilul nostru“, nimeni nu-l bagă în seamă. Dar discuţia ajunge într-un punct în care e clar că Mănescu o s-o ţină pe-a lui şi Jderescu nu mai are ce să-l întrebe, şi un fel de apatie se abate peste ei, ca prima înţepătură a ruşinii după un dezmăţ, ca presimţirea unui alt 22 decembrie, prea mare pentru ei. Şi atunci e rândul lui Pişcoci să-şi povestească ziua de 22. Iniţial, povestea lui (despre trei magnolii furate pentru a împăca o nevastă supărată) pare o altă doză de derizoriu (după supradoza dinainte), dar, în atmosfera pregătită de Porumboiu şi în interpretarea emoţionantă a lui Andreescu, are efectul unei iluminări. La vestea bună a celor o sută de lei în plus promişi de Ceauşescu, doamna Pişcoci răspunsese: „Nu vă mai cred nici pe Ceauşescu, nici pe tine“. Asta spune totul: aşa ajung lucrurile mari la mulţi dintre cei în numele cărora se fac – ca nişte zgomote de afară amestecate în ciondăneala conjugală, ca o rumoare pe fondul căreia se taie porci şi se cumpără brazi. Şi apoi trec. Moş Gerilă devine Moş Crăciun, copiii pot să ceară desene animate direct de la nenea cu televiziunea atunci când îl întâlnesc pe scara blocului (liftul nu merge) şi lumea e la fel de deşteaptă ca în orice alt moment din istoria ei.
