Taclaua semantică pare să fie modul preferat de petrecere a timpului la un popor locvace şi guraliv, căruia îi place să pritocească vorbele până la răstălmăcirea totală a sensurilor presupus acceptate ale cuvintelor, în aşa fel încât conversaţiile cele mai anodine degenerează adesea într-o bâiguială absurdă, comică de cele mai multe ori, dar şi tragică atunci când nevoia funciară de sens şi claritate e subminată de haosul lipsei de logică elementară. Dacă ar fi să ne luăm după Caragiale, Urmuz, Tzara, Eugen Ionescu ori Teodor Mazilu, românul nu s-a născut poet, ci filolog. Domnul Jourdain făcea proză fără să ştie, Mitică este, fără să bănuiască, lingvist. Zace un Saussure deghizat în fiecare palavragiu de la „Gambrinus” sau, mai nou, în persoana mai tuturor moderatorilor de televiziune. Se poartă abitir „interpretarea” în discursul public românesc, mai tot ce se întâmplă azi ori tot ce s-a petrecut odinioară sau mai de curând, devine prilej de variantă autohtonă a unei enorme dileme hamletiene, conjugată la mai toate timpurile verbale. A fi sau a nu fi? Este sau nu este? A fost sau n-a fost?
Tocmai despre asta cred că ne vorbeşte, cu matură înţelepciune şi haz, domol şi hilar, în subtile şi gingaş muşcătoare imagini, filmul lui Cornel Porumboiu, pe drept aplaudat şi premiat prin lumea largă a amatorilor de cinema sub titlul 12:08 East of Bucharest: despre paranoia sterilă a interpretării. Despre inutila şi absurda despicare a firului în patru acolo unde şirul comunicării logice se pierde în amănunte tot mai îndepărtate de punctul de pornire al conversaţiei, în aşa fel încât startul aparent inocent al unui „talk-show” la o amărâtă televiziune provincială, un pretext de, se va vedea, intenţionat eronată „simplitate”, devine pe parcusul unei discuţii degenerate în nonsens şi covârşitor plictis, o nebănuită capcană. E o şireată provocare în acest film, căci el mi se pare că răspunde limpede în prima sa jumătate nu la chestiunea enunţată în titlu, ci la alta , mai potrivită în contextul imaginii, adică a ceea ce se vede şi se spune în film. Ca şi Moartea domnului Lăzărescu, care comenta elocvent nu dispariţia fizică - cum s-ar fi putut crede - a personajului principal, ci derizoria lui viaţă, A fost sau n-a fost? nu e un film despre legitimitatea revoluţiei române, despre existenţa sau non-existenţa ei într-un târg de molcomă provincie moldovenească, ci despre futilitatea ei. Un film despre eroismul îndoielnic, trivializat în neserios, eşuat în inutil şi frivolitate. „A fost sau n-a fost revoluţie?” e o chestiune, cum se vede, fără rost. Cea reală ar fi mai degrabă „Şi ce dacă a fost sau n-a fost?”. Judecând după ce se vede, după sugestivele crâmpeie de viaţă care constituie introducerea la partea a doua a filmului, la cele 40 de minute de „dezbatere” pe viu , filmată în lungi secvenţe fixe în care numai se vorbeşte (o, dar cu câtă sofisticată elocvenţă şi virtuozitate actoricească a unor interpreţi fabuloşi ca Mircea Andreescu, Ion Sapdaru şi Teodor Corban), revoluţia care a fost sau n-a fost trebuie să fi trecut cu totul neobservată pe la est de Bucureşti. Semnele fantomaticei răzmeriţe sunt abia perceptibile şi ele sugerează un foarte îndoielnic salt înspre mai bine şi mai frumos.
„Care revoluţie?”- se miră sincer barmanul de la locanta în care îşi bea minţile profesorul de istorie Tiberiu Mănescu. (Va fi remarcat cineva uluitoarea asemănare fizică şi de comportament a acestui personaj şi admirabil actor cu regretatul Virgil Mazilescu?). Nici elevii săi corigenţi , născuţi probabil taman pe la 1989, n-au habar de revoluţia română. Lăsaţi să-şi aleagă singuri subiectul unui extemporal salvator de repetenţie, ei aleg, în unanimitate, spre surpriza profesorului, revoluţia franceză. Însuşi conceptul de revoluţie, fie ea şi alta decât aceea locală, e pentru un alt profesor, coleg al lui Mănescu, un moft bizar: „Revoluţia franceză?!? Hai domne’ să fim serioşi!”. Nu crede nimeni în nici un fel de revoluţie căci nimeni nu pare să beneficieze de pe urma ei, cu excepţia, fireşte, a securistului local Bejan, proprietar - luaţi aminte, vă rog! - a trei firme cu 154 de salariaţi. Revoluţie sau nu, târguşorul moldovean regresează inevitabil înspre derizoriu şi ucigătoare banalitate. Mănescu, onest dar abulic, e un alcoolic fără speranţe de reabilitare, cu tot mai rare momente de trezie lucidă. Când e beat, adică mai tot timpul, intonează sonor (parodic, bănuim) imnul naţional şi se lansează în stereotipuri şovine la adresa singurului său prieten adevărat şi înţelegător, chinezul Chen, negustor cinstit şi om de bun simţ înzestrat cu obiectivitatea dezinteresată a străinului („Ce nu-mi place la voi românii - zice el - e că vă spurcaţi între voi”). Cândva, în alte vremuri, personajul dascălului beat va fi avut niscaiva iluzii. Câte vor fi fost , s-au topit demult. „Mai cântaţi la ghitară dom’ profesor?” întreabă un fost elev. „Nu”, răspunde arţăgos profesorul, după o foarte lungă şi uimită ezitare.
Emanoil Pişcoci, pensionar bonom, nervos şi ciufut când şi când, ca mai toţi bătrânii singuratici, e un oportunist cinstit: nu se pretinde mare revoluţionar, a ieşit şi el să strige la 22 Decembrie „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”, după 12:08, când preşedintele a şters-o cu elicopterul. Înainte de ora fatală, era dispus să accepte suta de lei promisă de acela în panicată disperare. Cu banii ăştia ar fi mers cu nevasta la Mangalia, ba ar fi vizitat, fiind el educat în respectul istoriei naţionale, chiar şi mausoleul roman de la Adam Clisi. Realist şi resemnat, nea Pişcoci, popularul Moş Gerilă al copiilor din oraş convertit, fireşte, în Moş Crăciun după revoluţia care a fost şi nu prea, e acum un raisoneur de o dezarmantă luciditate: „Oamenii la noi în oraş sunt fricoşi”, zice el. „Am făcut şi noi revoluţie cum am putut. Am făcut şi noi revoluţie în felul nostru”. Pentru el , viaţa merge înainte, monoton şi trist, cumva ratată, precum propria căsnicie. Într-o viaţă fără bucurii, ce să facă Moş Crăciun? Mai scapă, politic incorect, câte o înjurătură printre dinţi ,construieşte vaporaşe de hârtie şi se bucură de o gutuie.
Nu mult mai bine o duce omul nou post-revoluţionar Virgil Jderescu, inginerul textilist reciclat în jurnalist şi proprietar de staţie de televiziune. El locuieşte încă într-un modest apartament de bloc, dădăcit de o nevastă ridicol sentimentală şi pisăloagă cu moderaţie, care îl hrăneşte la micul dejun cu - ruşine, domnule director! - pâine cu unt şi chisăliţă din borcan. Jderescu conduce un Mercedes prăpădit pe motorină, în clădirea de la staţia TV liftul nu funcţionează, pe platou „nu merge trepiedele” pe care ar trebui să stea nemişcat, în rudimentara lui filozofie cinematografică, aparatul de filmat. Amanta/crainică/asistentă îl părăseşte tocmai în ajunul pregătirii emisiunii de revelion şi, colac peste pupăză, orchestra de elevi angajată pentru festiva noapte repetă , ce oroare, o îndrăcită „salsa” latino-americană în locul autohtonei „hore de la Deleni”. E drept, reciclatul nostru a învăţat să citeze degajat, deşi cam aiurea, din Platon şi Heraclit, descoperiţi într-un dicţionar mitologic rătăcit prin biblioteca sărăcuţă a textilistului de odinioară. Se cam îndoieşte şi el de utilitatea publică a presupus incendiarei emisiuni pe care o pregăteşte, mai ales că refuzul unui enigmatic domn Grigoriu, care se eschivează strategic de la hamletiana conversaţie, îl lasă, de voie, de nevoie în tovărăşia mai susnumiţilor, îndoielnici interlocutori. Ce să facă bietul domn Jderescu? El îşi lipeşte pe faţă masca zâmbitoare şi crispat degajată a moderatorului afabil şi purcede cu îngrijorată voioşie către întâlnirea cu Caragiale.
E un cinema extrem de îndrăzneţ şi subtil polemic în ce face Cornel Porumboiu atunci când lasă trei actori, practic imobili, să stea pentru vreo trei sferturi de oră în faţa camerei de filmat , purtând pe umeri cu toată seriozitatea povara falsei dileme esenţiale din titlul filmului. În epoca cinematografului mobil, când aparatul de luat vederi se ţine în mână pentru a pătrunde liber şi iscoditor în spaţiul naraţiunii, Porumboiu se întoarce la elocvenţa esenţială a cinematografului originar, încrezător în portret, prim plan şi detaliul fizionomic, combinate aici cu enorma savoare verbală a unui dialog iniţial vioi care degenerează, precum în „Căldură mare” într-o bolboroseală incongruentă, obosită şi plicticoasă până la tăcere. „Cine te-a învăţat, bă, să filmezi din mână?”, se răţoieşte Jderescu la nefericitul său operator. „Cristi Puiu”, bănuiesc că ar fi răspuns acela, dacă ar fi îndrăznit.
Fericită întâmplare: filmul românesc a găsit doi regizori de similar talent şi divergentă personalitate, care împărtăşesc înclinaţia către realismul documentar şi fascinaţia limbajului. Similarităţile se cam opresc însă aici. Cristi Puiu mi se pare născut într-o zodie de influenţă neorealistă, cumva mai sobră şi rece, sarcastică uneori, analitică şi solemnă. Moartea Domnului Lăzărescu avea o deschidere filozofică care nu pare să-l intereseze pe Cornel Porumboiu. El compune muzică de cameră, rotundă, armonioasă, reticent deocamdată în a se lansa în compunerea unei simfonii. A fost sau n-a fost? se trage mai degrabă din şcoala cehă a anilor 60’, din Milos Forman cu deosebire. Există în filmul său o căldură a privirii care aminteşte de Iubirile unei blonde şi Balul Pompierilor. Ba, la o adică, chiar şi de Nostalgia lui Tarkovski. Ca şi la Forman, umorul e dublat de omenească îngăduinţă, hazul temperat de o simpatetică duioşie faţă de propriile personaje. Ca şi la exilatul rus, obiectele şi spaţiile neanimate au o viaţă a lor, un „ce” enigmatic care palpită tăcut sub suprafaţa materiei. Ne aflăm în filmul acesta, fără îndoială, în „ţara tristă, plină de umor”a lui Bacovia şi în „locul unde nu s-a întâmplat nimic”al lui Sadoveanu. Tristeţea e tăcută şi liniştită precum peisajul părăginit al oraşului de provincie. Porumboiu vede şi filmează cu documentară acurateţe clădirile murdare ale oraşului, zidurile coşcovite ale caselor, străzile desfundate şi gropile băltite de pe maidane, felinarele palide care clipesc aproape inutil în obscuritatea pe care nu reuşesc s-o împrăştie, pustietatea singuratică a pieţelor publice şi a maidanelor, toată această degradare fizică a unui oraş zgribulit, înveşmântat în propria mizerie precum în mantaua peticită a lui Moş Crăciun Pişcoci. Curios lucru însă, ce transmite imaginea nu e pură dezolare, ci înţelegătoare compasiune. Cui îi pasă de revoluţie, de va fi fost sau nu? Important e, spune Porumboiu, că afară ninge curat. „E linişte şi frumos”: cam atât îşi aminteşte el despre revoluţie şi îi ajunge.
Trebuie că există probabil pe undeva, precum în „1984” al lui Orwell, un Minister al Adevărului, care se ocupă, desigur, de minciuni. Să răspundă el la întrebarea din titlu.Tot ce ştim noi, deocamdată, este că, invitată sau nu, revoluţia venea sau nu venea.
