«A te purta cum ţi-e portul şi a vorbi cum ţi-e graiul». lată una dintre zicalele noastre de cinste, cu o veche circulaţie, mărturie a conştiinţei datoriei de a fi autentic în toate gesturile esenţiale ale existenţei noastre. «Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port» — spune Eminescu. În «Scrisoarea a III-a», despre Mircea cel Bătrân, trimiţându-ne, cu concizia geniului, la spiritul zicalei amintite. Localizarea acţiunii, portretizarea personajelor prin intermediul limbajului aparţin, în mod organic, arsenalului de modalităţi literare şi este, într-un anumit fel, un privilegiu al scrisului (în comparaţie cu ecranul) acela de a absorbi, cu mai multă îngăduinţă, în masa literaturii, chiar şi unele uşoare exagerări sau discordanţe lexicale. Filmul se arată, şi în această privinţă, mai neîndurător decât literatura sau, cu alte cuvinte, cinematograful este un mediu mai transparent, în care alunecarea vorbelor se conturează cu o pregnanţă aparte. În pagină, cuvintele mai pot somnola. Trezirea depinde, într-o măsură mai mare, de atitudinea lectorului faţă de ele, de sensibilitatea sa proprie. Pe ecran, lucrurile stau altfel. Vorbele, înainte de a «zbura», cum o cere proverbul, sunt spuse, strigate sau şoptite, în orice caz, sunt impuse celui care le ascultă cu mult mai multă insistenţă şi acuitate, îşi croiesc un drum către conştiinţa noastră cu o agresivitate sporită. De aceea încercările cineaştilor de a colora vorbele personajelor cu elemente particulare, locale, ale cutărui sau cutărui grai, ori de a transcrie limbajul mai frust al unor personaje cu o încărcătură pitorească, poate fi o sabie cu două tăişuri. Într-un film precum
Viforniţa, ardelenismele bătrânei eroine, mama protagonistului, constituiau modalitatea cea mai adecvată de carcaterizare a apartenenţei sale la o lume a unor mentalităţi şi tradiţii de demult, o lume marcată, printre altele, şi de teama de a nu-i fi impuse alte norme de viaţă. Personajul dobândeşte autenticitate şi o anume măreţie şi datorită zestrei sale verbale, pe care o bănuim nealterată de nicio vicisitudine.
În producţii ceva mai noi, în
Toamna bobocilor, de exemplu, accentele regionale au o altă destinaţie, obţinerea unor efecte comice, miza fiind în acest caz neînţelegerea de către neiniţiaţi a graiului altora şi, de aici, consecinţele fireşti — încurcături cu mai mult sau mai puţin haz.
Patima transplantează, pe întreg parcursul său, articulaţiile verbale specifice lumii pe care o descrie, nelipsind, nici de aici, unele momente comice, mai mult sau mai puţin scontate, datorită unei suprasolicitări a frazelor cu iz particular.
Credincios, într-o accepţie superioară, modelului literar, înţelegător profund al posibilităţii de a citi în mai multe chei romanul «Mara»,
Mircea Veroiu izbuteşte, în
Dincolo de pod, o creaţie armonioasă, al cărei echilibru se află printre altele şi în savanta topire a culorilor verbale locale într-o materie fără asperităţi sau nuanţe ostentative.
Din păcate, uneori personajele care se poartă cum le este portul şi vorbesc cum le este graiul sunt aduse doar pentru
aparté-uri pitoreşti, pentru a sparge monotonia sau a crea momente cu o indubitabilă priză sporită la public. Specializat — din voia regizorului — în astfel de performanţe,
Jean Constantin, menţionat pe genericul filmului
Instanţa amână pronunţarea drept participant extraordinar, întrebat de un partener dacă are un lapsus, lansează replica «de duh»: «nu, dar dacă vreţi, vă fac rost de unul».
Fără candoarea imensă a atât de talentatului actor, poanta cu pricina ar fi fost mult mai greu de acceptat.
