Căutând cu pasiune și modernă curiozitate să fixeze în imagini cinematografice începuturile istoriei lor naționale, românii au ajuns să corecteze conceptul de superproducție, redimensionându-l, apropiindu-l de zona nobilă a artei. Așa se va putea scrie, cred, despre
Dacii, într-o viitoare istorie a filmului. Teoretic fenomenul era previzibil: era de așteptat ca din întâlnirea colosalelor mijloace de expresie ale superproducției cu o anumită gravitate — culturală, intelectuală — a conținutului să se nască, mai curând sau mai târziu, opere vecine cu arta.
În ce constă această redimensionare, ce anume deosebește
Dacii de superproducțiile curente? Desigur, angajarea ideologică și poetică a autorilor, efortul lor de artiști adevărați. Dar aceasta nu e decât o afirmație generică, aproape abstractă. Mai trebuie să fie ceva. M-am gândit de multe ori la autorii unor reconstituiri ale antichității, de la Carmine Gallone la Leo Mankiewicz, și m-am întrebat: ce le pasă, la urma urmei, unuia de soarta Cartaginei (în flăcări), iar celuilalt, de capriciile Cleopatrei? Au avut și au ei ceva de căutat și de exprimat, în afară de exotism și de erotism? Nu cred. Iată, prin urmare, o deosebire esențială în raport cu astfel de antecedente: lui
Titus Popovici și lui
Sergiu Nicolaescu le pasă de tot ce se întâmplă, de tot ce se vede și de tot ce se spune în
Dacii. În numele unui patriotism elevat, cu conștiința vie a pionieratului. Fiindcă nu trebuie să ne scape faptul că — exceptând câteva versuri și cam tot atâtea proiecte literare —
Dacii n-au fost, nici poem, nici roman, nici piesă de teatru. (Se știe,
Tudor a fost la început lucrare dramatică,
Pădurea spânzuraților — roman, ca și
Răscoala, iar
Golgota — fapt de cronică relativ recentă, ușor de reconstituit). Dimpotrivă,
Dacii au devenit de-a dreptul film, adică fără să aibă suportul unei tradiții artistice prealabile, fără cultura pe care o asemenea tradiție o aduce de obicei ca element intermediar, ca model posibil. Cu alte cuvinte, Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu au fost nevoiți să creeze oarecum ex novo, adică să treacă de la document direct la imagine, sau mai exact, de la arheologie direct la arta filmului, ceea ce face ca reușita lor să ne apară cu atât mai valoroasă, cu atât mai meritorie. (Ce-i drept, romanii au mai apărut în filme, dar nu în Dacia, iar dacii deloc.)
Văd filmul nu atât ca pe un cerc, în felul sanctuarelor rotunde de la Grădiștea Muncelului, cât ca pe elipsa unui scut dacic. O elipsă cu două focare de entuziasm: unul — mai reținut, mai disciplinat, mai „clasic”: scenariul lui Titus Popovici; celălalt — năvalnic, mai liber, mai „romantic”: regia lui Sergiu Nicolaescu. De altfel, pe o dualitate similară se structurează și se echilibrează întreg filmul: de o parte, dacii, de cealaltă romanii, cu tot ceea ce implică zestrea spirituală și material a fiecărui nucleu în parte, până în scena finală, până la ultima fotogramă, când încleștarea vie (dar trecătoare) a oștilor încremenește în aceea inertă (dar eternă) a pietrei de Columnă.
Un scenariu, s-ar putea spune, „de fier” stă la baza
Dacilor, și mă refer la însăilarea riguroasă a povestirii, dar mai cu seamă la „armătura” ei istorică și culturală. Titus Popovici se arată bine informat și sfătuit în privința întregii perioade dintre anii 85-86 e.n. când, după înfrângerea lui Appius Sabinus, împăratul Domițian intervine pentru prima oară, personal, în campania dacică, și în anii 87-88 e.n., când generalul Cornelius Fuscus, înfrânt și ucis, e înlocuit cu Tettius Julianus, care se va dovedi mai norocos. Solid ancorat în realitatea istorică a acestui interval de trei ani de lupte și scurte răgazuri, urmărind îndeaproape itinerariul legiunilor romane spre Sarmizegetusa, scenaristul a construit cu răbdare și îndemânare o acțiune fictivă, al cărei merit principal e de a mișca personaje cu o viață autonomă, limpede individualizată (ceea ce explică, în bună măsură, reușitele actoricești), o viață armonizată cu principalele linii de forță ale istoriei. Apoi, scenariul se apropie — adeseori într-un mod fascinant — de ceea ce s-ar putea numi modul de viață dac: religie, datini, port, artă militară, îndeletniciri — atestând încă o dată miraculoasa capacitate de reconstituire vie, în mișcare, a cinematografului. Din acest punct de vedere,
Dacii vor rămâne în istoria culturii artei românești ca un fel de incunabul, model și loc de referință. Abilitatea realizatorilor merge până la a oferi și interpreta — vizual — cele două variante etimologice ale însuși numelui dacilor, așa cum sunt date în cunoscuta carte a lui Hadrian Daicoviciu:
daca (acad. C. Daicoviciu), cuvânt ipotetic semnificând cuțit, pumnal, și
daos (Vl. Gheorghiev), adică lup, care e prezent și în însemnele de război dacice (balaurul cu cap de lup).
Firește, diferențele dintre cele două sunt marcate și la nivelul mentalității, al modului de a gândi: rațional, „pozitivist”, sistematic, la romani; mai instinctiv, imaginativ, metafizic, la daci. Nu de multe ori am asistat — fiind vorba de film — la o mai interesantă confruntare și diferențiere a două popoare prin modul lor a lupta, prin geniul lor militar (poate de la
Henric V al lui Olivier încoace nici n-aș mai putea cita alt exemplu). Vitejia dusă, până la jertfa de sine a oșteanului dac e comparată cu arta precisă, cu gradul înalt de instruire al legionarului roman, și chiar din primele scene ale filmului înțelegem că se înfruntă abilitatea, spontaneitatea, vioiciunea de minte — capabile să atingă sublimul —, cu sistemul, cu știința riguroasă a războiului — aparent greoaie, dar inexorabile.
Prevăzute încă din scenariu, secvențele care punctează moravurile. și obiceiurile dacilor sunt revelatoare: întrecerile între voinici, culminând cu acea probă uluitoare (și inedită în istoria „suspense”-urilor) a pumnalului — daca — înfipt în ritm accelerat, ca la o ciudată ciuleandră, printre degetele luptătorului legat la ochi; aruncarea în suliți a tânărului sacrificat, solie trimisă zeilor (ceea ce i întâmplă fiului lui Decebal, fragedul și bravul Cotiso); țărâna luată în pumn de cel care moare și însăși întâmpinarea morții cu veselie; dansurile în cerc cu strigături abia schițate, rudimentară anticipare a horei românești. În aceastâ privință, a anticipării, o importantă caracteristică a filmului e de a crea și întreține ideea și sentimentul continuității, al filiației directe între momentul dacic și întreaga istorie a poporului nostru din cele trei provincii originare. Rezultatul e obținut prin luminarea — și de data aceasta — din două focare: dacă, așa cum afirmă în programul de sală, Titus Popovici face apel la cronicar pentru a ne reaminti: „Cu cele trecute să le percepem pe cele viitoare”, aș putea spune că Sergiu Nicolaescu înțelege trecutul recurgând la prezent, într-o viziune pertinentă a dialecticii istoriei, adică el are conștiința limpede a prelungirii și depășirii critice a trecutului în și prin prezent.
Fără a fi un film istoric propriu-zis — reconstituire riguroasă a evenimentelor —
Dacii au și dau sentimentul istoriei abundând în sugestii semnificative. De aceea, licențele de ordinul cronologiei sau al episodului biografic nu supără, se integrează acțiunii și conflictului, cărora le sporește relieful. Așa de pildă, apare lipsită de sens discutarea existenței istorice a unui fiu al lui Decebal, ca și confruntarea îndărătnică a morții reale a lui Fuscus cu cea imaginată de cineaștii noștri. De asemenea, devine neesențial faptul că — la epoca intervenției sale în campania dacică — Domițian avea doar 35 de ani (trăind cu totul 45, până în 96 e.n., când va cădea ucis de libertul Ștefan, în urma unei conjurații de palat); anacronismul e neesențial pentru că esențial rămâne portretul moral al împăratului, ilustrând și colorând parcă paginile lui Svetoniu despre ultimul din cei doisprezece Cezari. Aristotel are din nou câștig de cauză: istoricul „înfățișează fapte aievea întâmplate”, iar poetul „fapte ce s-ar putea întâmpla” și — ceea ce e mai important — „poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul”.
Dacă meritul lui Titus Papovici stă în obținerea unei structuri solide, echilibrate, a povestirii și a personajelor, meritul lui Sergiu Nicolaescu e de a fi imprimat întregului un neastâmpăr continuu, de a fi creat o continuă fervoare a imaginii, adică ritm și tensiune, mai mult decât evidente încă din pregeneric. Nu pot să-mi dau seama, deocamdată, dacă expresia artistică a lui Nicolaescu e elaborată, adică îndelung chibzuită, sau dacă, dimpotrivă, e instinctivă și spontană; oricum ar fi, însă, ea ajunge uneori la rezultate de finețe, de nuanță, la imagini de multe ori revelatoare. Vă mai amintiți scena, aproape cazuală, în care Decebal apare pentru o clipă în „cerdacul” interior al cetății? Mie mi-a oferit revelația unei serii de domnitori români, de la Mircea la Ștefan și la Mihai, văzuți într-un raccourci domestic plin de savoare. Dar secvența atragerii cavaleriei romane în strâmtoare, cu „vânătorii de munte” daci mimetizați, asimilați stâncilor? Și priveliștea consecutivă, după bătălie, cu trunchiurile de copaci prăvălite în fundul văii? Asocierea cu Posada se produce pe loc, cu valoare de memento, așa cum, în genere, arta militară dacă apare ca precursoare a celei aplicate cu succes la Rovine, la Baia, la Călugăreni. Direcțional, scena evocă desenul lăncilor unui Paolo Uccello dintre Tisia și Bastarnici montes, multiplicat și colorat din nou.
Pasiunii pentru evocare, regizorul
Dacilor îi adaugă o certă sensibilitate față de peisaj. Pelicula — al cărei colorit, trebuie spus, nu e perfect omogen — are fotograme de o expresivitate deosebită, începând de la scena nocturnă a trecerii lui Attius pe malul stâng al Dunării, până la imaginea îndurerată a Medei după moartea lui Cotiso, până la adineauri amintita bătălie, până la episodul decimării legiunii lui Severus. Desigur, priveliștile naturale ne sunt dezvăluite mai ales în legătură cu dragostea ce se înfiripă între Meda și Severus. Păcat însă că de data aceasta autorii n-au avut o viziune proprie, originală, a dragostei, apropierea dintre cei doi tineri fiindu-ne comunicată cu mijloace mai mult sau mai puțin convenționale.
Un cuvânt despre scenele de război, care ocupă o bună jumătate din film: ele sunt aduse la îndeplinire cu o măiestrie demnă de un regizor experimentat dacă ținem seama de profunzimea câmpului cuprins în obiectiv, de geometria riguroasă a perspectivei. Și, în sfârșit, un cuvânt despre interpretare. În ansamblu, cred „romanii” s-au bucurat de o întruchipare filmică mai eficace: deși mai vârstnic decât cel consemnat de istorie, Domițian din
Dacii, grație lui
Kováks György, seamănă moralmente cu cel care s-a intitulat, poate pe drept, Germanicus, și desigur pe nedrept Dacicus, decadent și decăzut Dominus et Deus; ambiguitatea și „senilitatea” lui Fuscus au avut în Georges Marchal un interpret exact, așa cum Pierre Brice mi s-a părut întru totul mulat pe tiparul fizic și moral al lui Severus. Admirabil, din toate punctele de vedere,
Geo Barton în Attius. Mă număr printre cei care au rămas doar în parte satisfăcuți de prestarea artistică a lui
Amza Pellea în Decebal: actorul n-a acoperit, până la ultimele consecințe și în toate implicațiile, chipul marelui rege dac, fiind lipsit de forța, de personalitatea cerută. Ceea ce a făcut e demn de stimă, dar rămâne insuficient. Dimpotrivă, Alexandru Herescu s-a mișcat în voie sub veșmintele lui Cotiso, după cum Marie-José Nat n-a făcut greșeli în Meda, fiica lui Decebal, având un evident simț al justeței filmice, deși nu strălucește în nuanțe. Credincioasă ritmurilor filmului și impetuoasă, muzica lui
Th. Grigoriu mi s-a părut în unele momente excesivă, prea zgomotoasă. Dar nu e decât o părere, adică o impresie.
Mărturie unei a unei fierbinți pasiuni, deopotrivă artistice și patriotice,
Dacii marchează un progres în evoluția cinematografului românesc, demonstrând capacitatea și resursele virtuale, ale acestuia, în momentul de față.
P.S. Încă o sugestie a filmului, de domeniul „frumosului cotidian”: dacă aș avea un cuvânt la „Arta Modei” sau printre creatorii de modele vestimentare, aș căuta imediat să lansez pe piața internă (dar și în străinătate), căciula frigiană a dacilor, așa cum a desenat-o costumista
Hortensia Georgescu. Este cu mult mai rațională, mai frumoasă și mai elegantă decât orice acoperământ al capului, purtat de bărbații noștri, iarna.