Chiar dacă tema filmului este obsesia generalizată a plecării în Vest,
Occident poate fi înţeles şi ca o poveste pilduitoare diespre Destinul cel mare şi felul în ccre se joacă el cu destinele celor mici. Destinul (cu D mare) operează tot prin oameni, ce devin, preţ de o secundă, instrumentele sale inconştiente. În
Occident, omul ales este un tânăr beţivan, pe nume Vasile. Ah, Vasile, dacă nu te-mbătai criţă în ziua aceea, franţuzul şi-ar fi continuat netulburat drumul pe aleea cimitirului, mireasa nu rămânea nemăritată, italianul nu se mai deplasa până Bucureşti... şi tot aşa. Din acel loc liniştit şi plin de verdeaţă în care te-ai prăbuşit, lucrurile ar fi luat desigur, o altă întorsătură.
S-ar fi produs alte întretăieri ale micilor destine sau nici una. întrebarea este dacă amărâților din cartier le-ar fi fost mai bine...
De fapt, oricum ar da-o, tinerii se simt ca nişte condamnaţi, dar dacă verbul „a pleca" l-a înlocuit, după 1990, pe „a fugi" (în Vest, fireşte) - tot de şansa individuală este vorba. Dar aceasta nu pică din cer, iar perpetuarea luptei pentru o slujbă sau pentru un acoperiş poate împinge la disperare, doar dacă… nu cumva ceva chiar va cădea, la propriu, din cer! În fond, viaţa e plină de surprize, iar
Occident este o comedie scrisă și realizată de un tânăr înzestrat un deosebit simţ al umorului. Dacă o Venus din Milo pe post de… ceas, sau o alee a proaspeţilor îmbogăţiţi (una adevărată, de prin nordul Capitalei) înveselesc mai degrabă ochii, în schimb „lecţia de publicitate", oferită proaspătului angajat, obsesia unui personaj pentru tablourile „car cu boi", ori repertoriul „pentru străini" al grădiniţei de cartier bucură de-a dreptul neuronii. Nu lipseşte nici comicul de situaţie, nici comicul de replică, nici gagul în două trepte, dar nu vreau să anulez viitorilor spectatori plăcerea descoperirii lor. Există însă şi gaguri cu tâlc mai adânc. Într-un McDonald's, inimitabila
Coca Bloos priveşte în jur şi conchide: „S-au făcut şi lucruri frumoase...". În aceeasi categorie, a umorului cu tâlc trist, aş plasa şi marea găselniţă de a folosi faimosul cântec pionieresc „Noi, în anul 2000", în superba lui bivalenţă actuală de nostalgie-bătaie de joc. Căci comedia este dulce-amară, cu poante pentru toată lumea.
Dar nu este numai umorul. Un alt punct de atracţie al filmului îl constituie structurarea lui mai puţin obişnuită. Aceeaşi săptămână din viaţa personajelor e povestită de trei ori, de fiecare dată cu alte priorităţi, dezvăluind alte relaţii, alte dedesubturi. Atenţie! Nu este vorba de „formula Kurosawa", cea din
Rashomon, acreditată la noi de
Nae Caranfil în
E pericoloso sporgersi, constând în prezentarea aceloraşi fapte din unghiurile subiective ale participanţilor. În
Occident anumite acţiuni sunt în mod deliberat relatate incomplet, întregirea lor producându-se treptat, pentru menţinerea suspansului. Aşa stând lucrurile, deznodămintele adevărate se vor produce abia la finalul... final. În aparenţă lesne de aplicat, formula aceasta pretinde meticulozitate şi măsură. Nu e singurul compartiment, însă, în care
Mungiu demonstrează că posedă aceste calităţi. La fel de grijuliu cum şi-a elaborat dialogurile, a lucrat şi cu actorii, până la obţinerea tonului dorit. Aşa se face că, în
Occident, multe, foarte multe replici transmit o întreagă încărcătură de sensuri, declanşează conexiuni, iar nu în puţine rânduri, nespusele sunt mai preţioase decât spusele. Nici o stridenţă, nici un ton fals nu alterează rostirea.
Ce-i drept, scenaristul-regizor a ştiut să-şi aleagă interpreţii. Dintr-o distribuţie ce ar trebui citată şi lăudată în întregime, ies în evidenţă: Viorel Comănici, memorabil în directorul pompos al agenţiei de publicitate - un rol de numai două minute,
Tora Vasilescu, acum mai puţin nărăvaşă, dar tot frumoasă şi jucăuşă într-un rol croit pe măsură,
Valeriu Andriuţă, debutant în lungmetraj, o mică revelaţie în personajul unui „fugit". În rolurile de calibru greu,
Dorel Vişan, experimentat în ale filmului şi hârşit în personaje de miliţieni / poliţişti, realizează cel mai grozav colonel de poliţie din întreaga sa carieră; iar în Dna. colonel, coafeză şi mamă, Coca Bloos dă pe ecran adevărate lecţii de actorie. Personajul central masculin, Luci, nu este nici „pro" şi nici „contra" plecării. El e încă tânăr, dar nu mai are putere să plece. Aripile i-au fost tăiate în vremea în care „se fugea", dar nu de către Securitate, ci de altcineva. Așa că Luci s-a resemnat să rămână aici, deşi nu are nici locuinţă, nici slujbă, deşi trebuie să lupte pentru a o păstra pe Sorina.
Alexandru Papadopol trăieşte şi nuanţează toate astea cu o zgârcenie de mijloace uluitoare în raport cu mica lui zestre: un singur film la activ (
Marfa şi banii - premiul de interpretare la Salonic.) Acum, în
Occident, el pare a fi şi mai stăpân pe meserie. A crescut oare Alexandru Papadopol într-un an cât alţii în zece? Cert este că are talent cu carul.
