— Dan lonescu, aţi scris muzica pentru Canarul şi viscolul...
—
Canarul n-are muzică. Ideea dramatică — un tânăr primeşte o sarcină şi moare înainte de a o împlini — mi s-a părut că se susţine prin ea însăşi, n-are nevoie de un comentariu care să «lacrimogenizeze» povestea. O temă dificilă, ca eşecul, nu se preta la o tratare sentimentală, ci uşor distanţată, lucidă. Emoţia trebuia să vină dinăuntru, fără să supralicităm faptele cu o muzică programatică.
— Există însă numeroase motive muzicale...
— Motive, da, chiar foarte multe: Charleston-ul, Baiadera, marşul nupţial, melodia folclorică «ursitoarele», un tango la modă. Am urmărit chiar — dar ca linie secundară — o parodiere a banalităţii şlagărelor şi prin asta un fel de dezintoxicare de teroarea auditivă. Teroare care astăzi ne ameninţă de când deschidem ochii, de la binecunoscutul semnal radiofonic al orei exacte, la şlagărele pompate în auz până noaptea, târziu...
— În cazul filmului, era vorba de situaţia specială a personajului, aflat între viaţă şi moarte.
— Trebuia să aud tot timpul ceea ce aude tânărul; lui îi urlau în viscol şacalii. Am adus din Franţa o bandă senzaţională, cu un «concert» de şacali înregistrat în Sahara. Am folosit-o fragmentar, în coşmarul băiatului. Sonor, eu pe el îl reprezint. Dacă mi-aş fi cântat propria mea partitură, poate ieşea o cantată eroică... Aici, stupida arie «Baiadera» îl urmăreşte pe tânăr cu atât mai absurd şi ridicol cu cât înaintează în moarte. Ni se întâmplă de atâtea ori să ne obsedeze o melodie stupidă, chiar în momente tragice...
— Dar de ce tocmai «Baiadera»?
— Pentru că era o operetă pe atunci la modă. Şi am preferat-o unui comentariu psiho-subiectiv-muzical în care — personal — nu mai cred. Ceea ce nu înseamnă că neg în bloc muzica de film. Dar aici nu se potrivea. Charleston-ul în schimb e un soi de «gimnastică de încălzire», furnizată de data asta de memoria logică, nu de cea afectivă. Poate că personajul nici n-a asistat vreodată la o lecţie de Charleston , dar cu atât mai stranie răsună ea pe gravitatea momentului. Şi marşul nupţial — visul lui nerealizat — l-am montat pe secvenţele agoniei. Cu cât îl cuprinde îngheţul, cu atât mai bine se simte. Se visează în baia caldă unde dresorul de câini fioroşi care-I păzeau la închisoare ca să nu adoarmă, devine un mieros spălător de căţeluşi de salon. Imaginaţia înduIceşte ridicolul până la efecte groteşti, ca vocea îngroşată de aparatul pe care-I poartă în gât Jean Constantin. În retrospectivele închisorii, am alternat lătrăturile înnebunitoare cu liniştea de coşmar, de camera de tortura, de etuvă sonoră. În definitiv, chiar în situaţia cea mai dramatică există dramul de haz, de stupid. Dacă ne facem că nu-I observăm, suntem neserioşi.
— Şi totuşi, în ciuda laconismului, câtă căldură degajă «îngheţul»...
— Efectul imaginii, al culorii ei cadaverice, îndulcite de cântecul «Canarul» care preia în final rolul de comentator liric şi epic. îl vedem pe tânăr ridicându-se, doi oameni cu felinare se apropie de el, credem că e salvat, dar se aude melodia ce corectează impresia imaginii — reverie:
...Sărman canar, ţi s-a părut
că zările ţi s-au deschis,
dar n-ai trăit decât un vis...
Trebuie să vă spun că versurile îmi aparţin.
— Felicitări pentru debut, stimate Dan lonescu!
