Cele mai multe filme, aidoma iubitelor din tinereţe, pierd la revederea peste ani. Unele îngheaţă, identice cu ele însele acum şi peste un veac. Rare sunt cele care cresc în timp, ca un copil sau ca un pom. Corneliu Porumboiu a însămânţat acum câţiva ani o întrebare în imagini, A fost sau n-a fost?. L-am considerat atunci un film bun, dar ceva mi-a blocat accesul la sufletul pe care Carl Theodor Dreyer consideră că îl are orice operă de artă. Pe vremea aceea, la întrebarea ,"A fost sau n-a fost?" răspundeam hotărât "A fost". Mă iritau marii analişti, foşti nomenclaturişti ai presei anterevoluţionare, sau politicieni de tejghea care vorbeau cu un dispreţ superior despre "evenimentele", "aglomeraţia", "deranjul", "loviluţia" din decembrie. Ţineam la adevărul din stradă al Revoluţiei Române. Iată de ce hohotele de râs pe care le stârnea filmul însemnau, subconştient, pentru mine: "N-a fost, dom'le, să fim serioşi!"
În decembrie 2009, la 20 de ani de la "evenimente", am trăit eu însumi celebra scenă a emisiunii despre Revoluţie din filmul lui Porumboiu. Ne-am adunat în televizor Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Mircea Diaconu, Petre Roman, Emil Hurezeanu şi subsemnatul ca să vorbim despre cum a fost. Nici unul dintre noi nu era vreun Pişcoci, ştiam despre ce vorbim, fiecare din trăirea proprie. Rezultatul a fost o audienţă cât piciorul broaştei, una dintre cele mai severe înfrângeri la rating ale Realităţii TV în faţa Antenei 3, unde se pritociseră ca de obicei subiectele zilei cu nişte politicieni "de serviciu". A doua zi, Antena 3 simte nevoia să facă şi ea o ediţie specială despre Revoluţie, nu mai ştiu cu cine, şi pierde identic, la scor, în faţa unei emisiuni banale a Realităţii. Atunci am înţeles că realitatea Revoluţiei din 1989 în capul românilor, în sensul piramidei lui Janet, a ajuns pe acelaşi palier cu Revoluţia de la 1848.
Revăzând acum, cu această stare de spirit, A fost sau n-a fost?, nu ştiu dacă am ajuns la sufletul filmului, dar el a ajuns cu siguranţă la sufletul meu. Ceea ce contează nu sunt Revoluţia, a fost, n-a fost, televiziunea, Securitatea, eroismul sau minciuna, sunt minunăţiile pur cinematografice ale poveştii lui Porumboiu.
E vorba despre Cinema, nu despre Revoluţie. Extraordinară este originea umorului: efectele comice sunt ale unui mare film mut, liniştea vie a coloanei sonore împreună cu mutrele protagoniştilor şi cu pufnitul nostru în râs nondiegetic configurează un spaţiu al burlescului audio-vizual, parcă vedem un Buster Keaton sau Harold Lloyd cu vorbe. Nu vorbele contează, ci feţele. Nu râzi imediat, râsul se acumulează, creşte în piept, urcă în gât, în vreme ce figura ta de spectator se străduieşte să rămână sobră, apoi izbucneşti şi nu te mai poţi opri până la lacrimi, ca dl. Gigi Becali. Nu e satiră, nu e sarcasm, nu e ironie, nu e băşcălie ce face Porumboiu, e umor pur, organic, acelaşi care îi făcea să râdă şi pe oamenii peşterilor din filmele lui Gopo.
Ars poetica regizorului se întrevede în secvenţa în care un operator filmează în studio cu camera pe umăr, nu fiindcă ar fi nevoie, dar pentru că "aşa se face acum". "Pune-o, bă, pe trepied", se aude din off. Şi zeci de minute, ca şi în Poliţist adjectiv, camera lui Marius Panduru încremeneşte în plan mediu. Porumboiu redescoperă astfel încă o temelie a cinematografului: nici o mişcare a camerei, travling, plonjeu, contraplonjeu, panoramic nu poate întrece fascinaţia primară a ceea ce se poate vedea într-un cadru fix, a cinematografului-fereastră, ca pe vremea primelor pelicule Lumière. Se deschid ferestre ca în programul Windows, o adevărată ferestroika a filmului românesc este A fost sau n-a fost?.
Planurile medii şi generale abundă, aparatul nu se apropie de chipul omenesc, "lacrima de pe obraz", la care ţine Nae Caranfil, e abandonată, montajul Roxanei Szel e minimalist, coloana sonoră a lui Dragomir şi Zsemlye sună tot timpul artificial, a studio de înregistrări; toate acestea nasc un sentiment, o emoţie inclasabilă: studioul TV de provincie în care stau Jderescu, Mănescu şi Pişcoci pare a fi România întreagă, pe când secvenţele exterioare, din orăşelul uitat de timp, par filmate într-o Românie studio TV. Osmoza dintre real şi butaforic e tulburătoare, atinge miezul Revoluţiei şi al României mai mult decât nu ştiu câte documentare în serial.
Spuneam că nu contează vorbele, ci feţele. Nu contează în sensul în care un la, un si sau un do pot aparţine oricărui muzicant, Requiemul însă e al lui Mozart. Structura dialogurilor scrise de Porumboiu e simfonică, simţi că trebuie să urmeze un "da" şi el vine, vrei o pauză şi ea se aşază unde trebuie, apoi un "nu ştiu, dom'ne" perfect. Cineast al cuvântului, rarisim în cinematografia română, Porumboiu reuşeşte să recicleze emoţionant un cât se poate de banal verb: a ninge. Aşezat unde trebuie, acesta descrie un fenomen din atmosfera unei planete străine, importat pe Pământ, în România, ca să acopere tăcerea şi vina.
Mult din amărăciunea pe care o simt şi acum din pricina emisiunii despre Revoluţie nebăgate în seamă s-ar stinge dacă aş şti că vă veţi uita sâmbătă la 10 seara, pe PRO CINEMA, la ferestroika lui Porumboiu.
