...Sau: „Cine riscă cu mine”?
Toată lumea recunoaşte că unul din fenomenele cele mai izbitoare care se manifestă azi în viaţa tineretului din Romănia îl constituie Ceneclul Flacăra, vreau să spun uriaşa — acesta e cuvântul — popularitate a unei forme de spectacol unice şi nu numai la noi, capabilă cum s-a dovedit, să „mobilizeze” sute de mii de tineri, ba chiar milioane, dacă stăm bine să ne gândim, în slujba poeziei, cântecului patriotic, a politicii comuniste — pentru că în acest Cenaclu s-au recitat şi s-au cântat chiar lozinci comuniste— a dragostei de ţară şi a internaţionalismuIui, a dansului, fiindcă s-a ajuns să se danseze pe stadioane, a muzicii simfonice şi a baladelor, a şlagărelor celebre şi a doinelor, în sfârşit, n-a fost ocolit teatrul în ipoteza scenetelor şi a scheciurilor, n-au fost ocolite mima, pantomima și, peste toate, miile şi uneori zecile de mii de spectatori au fost transformaţi de creatorul cenaclului şi conducătorul lui, în tot atâtea mii de interpreţi, cântăreţi, recitatori, actori, corespondenţi de presă etc., etc. Sufletul acestei idei, realizatorul ei, fulgerul şi tunetul acestei idei, Adrian Păunescu, este de fapt și principalul recitator, cântăreț, mim, prestidigitator, regizorul unui happening la proporții planetare. Nimeni nu mai tăgăduieşte azi rolul extraordinar jucat de acest Cenaclu în construirea unui univers spirituaI tânar atât de bogat mobilat sub raportul culturii patriotice și al marilor idei umaniste. Spectacolul care — se ştie — durează şase, şapte, opt şi uneori chiar nouă ore, în săli de teatru, în săli de sport, pe stadioane, sub ploaie, pe vânt şi chiar pe ninsoare, merită neapărat, după opinia mea, un film, un film artistic şi nu numai ca o mărturie a unui fenomen unic în spaţiul culturii, dar şi pentru ideea de spectacol şi cred că un regizor inspirat ar putea semna o peliculă cu un succes internaţional absolut. Şi acum întrebarea patetică a lui Păunescu: „Cine riscă cu mine?”
(Cinema nr. 12, decembrie 1982)