Filmul românesc şi creatorii săi
Acum câteva luni, apăreau în revista «Cinema» reflecţiile ironic explozive ale lui
Mircea Daneliuc, laureatul aplaudat (fiindcă au fost şi laureaţi neaplaudaţi) al Festivalului studenţesc de la Costineşti, pentru singurul lui film ajuns pe ecrane până la acea dată,
Cursa. Tânărul regizor, în contrast izbitor cu temperatura nisipului, a valurilor şi a suporterilor, arunca în discuţie adjective glaciale, fraze bazate pe «bisturiul rece al silogismului», cum spunea un poet şi filozof german, judecăţi nervoase, viscolite parcă de indignarea care face nu numai versul, ci şi filmul. Îşi construia mica lui iarnă dramatică nu din necesităţi de reclamă personală, ci din nevoia de a vedea filmul românesc depăşindu-şi propriile rezultate, propriile împliniri, lăsând să se întrevadă sub răceala cuvintelor că singurul care ar fi avut de obiectat la premierea
Cursei este el însuşi, laureatul. Sunt convins că, dacă ar fi făcut parte din juriu totul ar fi depins de el şi-ar fi acordat doar o menţiune, amendând-o şi pe aceasta cu un duş de reproşuri sarcastice. E o «rara avis» printre regizori acest «incomod» Mircea Daneliuc, aproape că-i mai interesant filmul filmului pe care-l face (are acum, în fază de finisare, un film a cărui acţiune se petrece în anii grei ai ultimului război mondial) şi nu puţini sunt acei producători care ar prefera unei discuţii cu el, o gripă, o înzăpezire între Calafat şi Corabia, sau turul Capitalei în costum de înot, acum în mijlocul iernii. Scenaristul, care i-a scris filmul ce-l are în lucru, declara unui grup de prieteni că Daneliuc, de-a lungul etapelor de realizare, l-a apostrofat cu epitete ornante care ar putea umple un volum de o mie de pagini, ceea ce s-ar putea constitui, eventual, în cel mai lung scenariu al zecilor de filme posibile într-o carieră.
Ei bine, fiind aşa cum este, Mircea Daneliuc a demonstrat şi va demonstra că are un talent de excepţie. O ştie toată lumea, o afirmă şi critica, şi producătorii, şi publIcul, dar lucrurile se compllcă, repet, atuncl când e vorba de colaborat concret cu el, de tăiat si de adăugat în film, de îndreptat cutare scăpare, sau de completat un simplu zâmbet. Atunci regizorul se transformă într-un Robespierre, e gata să-i amintească de ghilotină chiar şi bunului său prieten şi colaborator Beno Meirovici. Daneliuc n-are întotdeauna dreptate, dar e admirabil în usturătoarele replici prin care refuză călduţul, bâjbâiala, soluţiile în coadă de peşte şi ideea că filmul «trebuie să treacă oricum», e admirabilă, zic, încrincenarea lui în năzuinţa de a face un film mare, care nu numai «să treacă», dar să şi rămână. Omul acesta, dacă ar fi fost agronom, n-ar fi tolerat în holdele lui niciun fir de neghină, comparaţie care nu-I dezavantajează, fiindcă sunt sigur că este unul dintre aceia care vor şi care pot «să-şi cultive ogorul». fie el oricât de arid, de bântuit de intemperii cărora cinematografia noastra nu le-a găsit încă soluţia.
Cursa e un film bun, gândit din interiorul artei cinematografice, echilibrat sub raportul mijloacelor care evidenţiază mesajul, un soi de «fapt divers» transformat într-o pledoarie pentru adevărul şi frumuseţea acelor suftete simple, nesofisticate, care răspund binelui prin bine şi căldurii umane prin ajutor şi deplină înţelegere.
Ediţie specială, al doilea film al regizorului, beneficiază în Buftea — unde critica exercitată de confraţi e mai acidă decât oriunde — de calificative măgulitoare, tranşante, în sensul cantităţii apreciabile de meserie investită în fiecare centimetru pătrat de peliculă.
Ce filme va face Mircea Daneliuc în viitor? lată o întrebare nu lipsită de patetism, fiindcă absenţa lui din actualele proiecte ale caselor de filme, date publicităţii în ultimul almanah «Cinema», are cel puţin darul de a ne surprinde. Există însă în artă o lege secretă a realizării — tenacitatea. Tovarăşi producători, când Mircea Daneliuc va veni, mâine sau poimâine, să-şi ofere talentul, primiţi-l cu braţele deschise, fiindcă, «dificilul» ştie meserie, sub replicile lui glaciale se ascunde multă căldură!
