La cald, despre “Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu

     Surprinzător de echilibrat (i.e. lipsit de afect excesiv) pentru un film ce relatează evenimente autobiografice, Un pas în urma serafimilor este debutul în lungmetraj al regizorului (aici și scenarist) Daniel Sandu.
Cred că acest echilibru este și marele merit al peliculei care deapănă povestea maturizării unor tineri, elevi într-un seminar teologic. Iar maturizarea înseamnă (o știm încă din basme, dar nu numai) pierderea inocenței, a iluziilor, prin întâlnirea cu răul (în varii forme), cu nedreptatea. Precum și confruntarea cu acestea.
     Dintr-o asemenea perspectivă narațiunea cinematografică nu mai este doar povestea lui Daniel, și a alter-egoului său, Gabriel (interpretat de Ștefan Iancu, cu o reușită combinație de candoare și duritate, tipică adolescenței). Nu mai este nici doar radiografia socială a sistemului nostru de învățământ. Depășește nivelul personal, pe cel social și atinge un strat universal al experienței umane. Dovada transcenderii planului strict individual o găsim și în scena ritualului popular în care eroul, Gabriel, zărește chipul diavolului.
În ordinea terestră, umană, răul este întruchipat de dirigintele clasei, părintele Ivan – prietenos-mieros,  dar cu atât mai periculos. Deoarece dincolo de asta, se află un individ lipsit de scrupule, obsedat de reguli și putere, aproape posedat în încercarea de a găsi dovezi care incriminează elevii (de la razii în clubul local la scena căutării scrisorilor în dormitorul seminarului), un tip cu treceri patologice de la calm la violență, care provoacă și încurajează delațiunea, manipulează și, în plus, își imaginează că astfel face un bine celor ajunși în grija lui spre formare. Lipsit de empatie, inflaționat de propria sa misiune de salvare a Bisericii, părintele Ivan este impecabil interpretat de Vlad Ivanov. Nici o surpriză, de vreme ce actorul stăpânește mijloacele aducerii la viață a celor mai teribile personaje  într-o manieră economică, reușind să schimbe nuanțe ale eroului  în fracțiuni de secundă.
     Preotul văduv (Valer Dellakeza), slujitor al bisericii într-un mic sat, reprezintă aspectul luminos prin toleranță, lipsă de rigiditate, înțelepciune și capacitate de a discerne între aspectele esențiale și cele aparente ale credinței. El însuși este întruchiparea trăirii credinței, și nu a propăvăduirii ei. Atât părintele Ivan, cât și preotul din sat au un rol determinant în transformarea lui Gabriel. Primul îl forțează să recunoscă nedreptatea ca parte a lumii, al doilea îl reconectează la credința inimii.  În tensiunea dintre aceste două atitudini diferite, eroul și prietenii săi sunt forțați, provocați, să-și găsească o cale personală.
     Regizorul-scenarist reușește să-și spună povestea într-un mod simplu, natural, non-judecativ și neostentativ. Iar faptul că Un pas în urma serafimilor este construit fără încrâncenare ori resentiment, ci chiar cu o anume obiectivitate senină, îmi spune că Daniel Sandu a ieșit cu sufletul întreg din propria sa confruntare cu răul.