Ion Besoiu
- Actor
- Născut(ă): 11.03.1931 la Sibiu (Sibiu)
- Decedat(ă): 18.01.2017 la Bucureşti
Studii de actorie la Conservatorul din Sibiu, absolvit în 1949. Membru ACIN (UCIN) cu carnetul nr. 12. „Eram elev, când Mircea Mureşan, cu care am rămas foarte bun prieten, a fost luat în armată. El era actor la teatrul din Sibiu, coleg cu fratele meu mai mare, Avram. Se juca piesa «Argilă şi porţelan» şi trebuia să-l înlocuiască cineva. S-au gândit la mine. Le-a plăcut cum am jucat şi mi-au zis: «Rămâi cu noi!». Mai târziu am dat la Academia de Teatru şi Muzică din Sibiu, pentru că-mi plăcea să scriu poezii şi aş fi vrut să învăţ să le recit fetelor. Aşa am ajuns eu actor, deşi îmi doream să devin ofiţer de marină sau profesor de literatură comparată." Timp de 16 ani joacă pe scena Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, iar apoi este angajat al Teatrului "Bulandra" din Bucureşti, unde este director timp de 12 ani. "Pentru Ion Besoiu nu există pozitivi-pozitivi şi negativi-negativi, albul nu e nea şi negrul nu e cărbune, culorile alunecă unele în altele, se amestecă sau se despart şi din toată mişcarea asta ies personaje cu conturul incert, pe care nu le poţi judeca niciodată până la capăt, pentru că nu se păstrează de la un capăt la altul în cuşca acelaiaşi linii" (Eva Sîrbu, Magazin estival Cinema 1980)
Trivia
- Colegii şi prietenii îi spun Jimy
- Prieten bun cu regizorii Mircea Mureşan şi Alexandru Tatos din filmele cărora este nelipsit
- În 2011 devine cetăţean de onoare al oraşului Sibiu
- Căsătorit de patru ori: "Prima mea soţie a fost o cântăreaţă foarte talentă. Aveam 23 de ani. A durat doar câteva luni, apoi m-am recăsătorit de două ori, cea de-a patra soţie, Luminiţa, fiind filoloagă".
- Din cea de a treia căsătorie cu actriţa Emilia Dobrin are o fiică - Ioana Bogdana, care a absolvit Dreptul şi e juristă.
Ion Besoiu despre...
...public: „Publicul: noţiune concretă şi abstractă în acelaşi timp, sumă de individualităţi cu gustul format sau... deformat. Prieten devotat, statornic, atunci când nu-I minţi. Merge cu tine şi după tine. Te crede, te iubeşte, te uită. Are fantezie; la fotbal dă idei şi mănâncă seminţe, la teatru e cuminte, la cinematograf se irită când se rupe filmul, la televizor, dacă nu-i placi, te întrerupe printr-o simplă răsucire de buton, pe stradă te însoţeşte cu privirea — şi, vai, să nu-I dezamăgeşti! Îţi oferă trepte să urci, dar «vae victis» celor care trebuie să coboare. Când intru în tabăra lui, devin şi eu la fel. Mă surprind uneori dând sentinţe: spectacolul e prost, filmul e penibil, regizorul n-are talent... Mă corectez şi-mi spun timid: îmi place sau nu-mi place. Selector sensibil, mare de capete, de ochi, de inimi, acesta este publicul. Pe ultimul drum al aceluia care a fost remarcabil actor, George Mărutză, fluviul de oameni, tăcut, îndurerat, îI conducea. Acesta este publicul: recunoscător şi generos. În faţa lui mă descopăr.” (Cinema nr. 6, iunie 1968)
