Emanoil Petruţ
- Actor
- Născut(ă): 08.02.1932 la Mărăşeşti (Vrancea)
- Decedat(ă): 08.08.1983 la Bucureşti
Copilăria şi adolescenţa le petrece la Focşani unde începe să joace teatru, de la vârsta de 12 ani, mai întâi într-o trupă de amatori,apoi pe scena teatrului "Pastia" din localitate, unde este remarcat de
George Vraca venit în turneu.
Vraca îl sfătuieşte să se facă actor. În 1948 este trimis pe cheltuiala oraşului la Iaşi, la Facultatea de Teatru. După un an se transferă la Bucureşti la Institutul de artă cinematografică pe care îl absolvă în 1953. Încă din timpul facultăţii debutează atât pe scenă, la Studioul actorului de film "Constantin Nottara" (triplu rol în "Nepoţii gornistului"), cât şi pe ecran (
În sat la noi). După absolvire rămâne la Teatrul Nottara, iar din 1957 se angajează la Teatrul Naţional.
Trivia
- A fost căsătorit cu Catinca Ralea
- Rudele și prietenii îi spuneau Mimi
- Nepotul lui, Tudor Petruț, este actor (Liceenii, Zâmbet de soare) și locuiește în SUA
Emanoil Petruţ despre...
...el însuşi: "Eu m-am născut actor, indiferent dacă această afirmaţie a deranjat sau deranjează pe cineva, actor, aşa cum caii se nasc cai, aşa cum copacii se nasc copaci, pentru că eu consider că artistul este o specie ca oricare alta, pe care natura a făurit-o şi de care oamenii nu se mai pot lipsi." (Almanah Cinema 1975)
...public: „Trăim în epoca marelui consum, în care în mod firesc consumatorul este rege. Dacă n-am ţine cont de public, de gustul lui, am fi o «eroare istorică». El dictează nu numai necesitatea produsului industrial, dar şi pe a celui cultural. De aceea, personal, cred cu toată convingerea că valoarea unui spectacol trebuie măsurată în număr de spectatori, şi noi actorii trebuie să ne socotim angajaţii publicului. Desigur, aceste relaţii bilaterale presupun şi obligaţia publicului de a-şi aprecia actorii, de a nu le deteriora mitul, de a nu-i vulgariza. E necesară şi o anumită discreţie din partea publicului care este judecătorul vieţii noastre artistice, dar nu şi al vieţii noastre personale, la care şi noi avem dreptul ca şi el. Este adevărat că profesiunea noastră ne obligă să fim în văzul tuturor, dar uneori este, cel puţin neplăcut, să fii ţinta comentariilor de toate felurile, a omului de pe stradă. Vorbind despre filmul românesc, prefer pe cele care-ţi dau prilejul să te întâlneşti cu un public cât mai numeros, adică genurile accesibile. Cred că filmele impropriu numite «uşoare» se bucură în mod firesc de afecţiunea sporită a spectatorului, care caută în film un moment de destindere şi nu de meditaţie. Această constatare nu trebuie să ne facă să uităm însă că publicul este dornic şi de comedii, şi de drame, şi de spectacole poliţiste, şi de aventuri, numai bune să fie; iar pentru noi, angajaţii publicului, părerea lui trebuie să fie suverană.” (Cinema nr. 6, iunie 1968)
