Filmul
Zidul poate fi considerat și o versiune modernă a legendei meșterului Manole. Ziditorul și-a închis soața prea iubită între cărămizile bisericii care nu voise să se înalțe fără jertfa unui suflet curat. Băiatul din film se lasă zidit, de bună voie, mai mult, cu bună voie, pentru că numai astfel are credința că poate să se înalțe pe el și poate înălța ceva în urma prea tinerei sale vieți.
Tema filmului — sacrificiul liber consimțit, sacrificiul ca acont dureros, dar necesar, pe care prezentul este uneori obligat să-l depună în contul viitorului — nu se leagă acum, pentru prima oară, de numele regizorului
Constantin Vaeni. Acest nume al cărui purtător apăruse acum mulți ani într-un
film sub forma unui băiat cu o minge, cu pantaloni scurți și cu o figură peste care treceau, aproape incredibil de neliniștitor, întrebări care nu erau ale vârstei sale copilărești, acest nume, Constantin Vaeni, este un nume rodat, verificat și parafat. Documentarul despre Orșova,
Apoi s-a născut orașul, a fost o lansare fără timidități. Primul gest cinematografic a fost sigur și concludent. Documentaristul spunea povestea unui oraș care peste câteva luni, peste câteva zile, peste câteva ore trebuia să se lase nu năpădit de ape, ci cucerit de ape. Era o dureroasă cucerire, dar o cucerire necesară și utilă. Un om își dărâma cu mâna sa, cu ciocanul său, cu pumnul său, casa pentru care muncise o viață întreagă. Și ograda, în care își petrecuse cele mai frumoase anotimpuri, aștepta să devină un fund de apă. Necesitatea, necesitatea înțeleasă, greu înțeleasă, dureros înțeleasă, dar înțeleasă, supunerea cu ochii înlăcrimați unui bine care depășea interesul insului, acordul acestui om de a-și lăsa pe fundul apei nu numai o parte din ograda sa ci și o parte din sufletul său, da jertfei ceva înălțător și teribil de uman. Omul pricepea. Omul accepta. Aceasta acceptare cu inima în lacrimi, dar cu mintea în lumină, chema din nou duhul meșterului Manole și da documentarului lui Vaeni tresăriri de tragedie optimistă. De la primul documentar, condiția documentarului de document, doar de document, era depășită și înălțată.
A urmat
Cupa Davis, filmul care, inițial, urmărea să fie documentarul unei competiții sportive de valoare excepțională, un documentar despre doi ași, două vedete, două rachete de aur, una ușor patinată, mai puțin sprintenă, dar încărcată cu îndelungă experiență, care nu mai era numai experiență, devenise înțelepciune, o solomoniadă a mingii albe, a șortului alb, a pantofilor albi, elastici, și a unei perechi de mustăți majestuoase, revărsate — bunicii ziceau — pe oală, dar acum ele erau revărsate peste un obraz în care se amestecau nostalgii înduioșătoare și ambiții care nu acceptau limite și îndârjiri — mai ales îndârjiri! — o îndârjire sublimă, un «acum sau niciodată» concomitent, măreț și sfâșietor. Și era acolo și cealaltă rachetă de aur. Ea nici nu mai era de aur. Corzile ei subțiri începuseră să aibă un clinchet de platină. Nicio nostalgie în jurul acestei rachete cu aripi. Doar o strălucitoare, o orbitoare, o dinainte triumfătoare tinerețe. Dar, bineînțeles,
Cupa Davis nu a fost nici ea documentarul unei competiții sportive, chiar și a uneia istorice. Faptele au rămas consemnate așa cum au fost în realitate: incredibila înfrângere, ca și incredibila victorie, ca și nestăpânita stupoare, ca și valul acela de speranță care urcă, urcă, urcă până când ajunge la limita de tensiune a speranței, până când trece de limita de rațiune a speranței — totul zic — a rămas pe banda de celuloid așa cum a fost în fapt, așa cum ne amintim, dar dincolo de propriile noastre amintiri și dincolo de faptele propriu-zise o voce care nu se aude și care este vocea privirii noastre susține un dramatic discurs despre victorie și înfrângere. Există, da, se vede bine, o victorie a înfrângerii și o nesăbuință, o înălțătoare nesăbuință a speranței. Există o încăpățânare care se opune rațiunii, dar nu jignind-o, ci omagiind-o. Există — da, există! — imaginea acelui jucător care se încăpățâna, se îndârjea să schimbe căderea zarurilor despre care toți credeau și toți spuneau că fuseseră aruncate — imaginea acelui om cu mustață care aluneca pe teren, dar nu cădea, dar se ridica și o lua de la cap, cu capul scăldat în sudoare, cu privirea care nu mai exprima nimic decât același, mereu același: trebuie. Trebuie! Nu, nici
Cupa Davis nu a fost și nu rămâne doar un documentar. Documentarul părea doar pretextul, pentru ca Vaeni să se întoarcă la marele, la obsesivul, la fundamentalul său mit. Acea Cupă Davis s-a jucat în jurul aceluiași personaj de legendă. Play — meșterul Manole! Ready — meșterul Manole! Avantaj — meșterul Manole!
În altă ordine de idei,
Cupa Davis arăta, demonstra, proba că tânărul regizor nu mai trebuie, nu mai are drept să-și amâne intrarea pe terenul pe care îi era locul. Acolo unde — nu știu dacă era așteptat, dar era necesar. lată-l, deci, pe Constantin Vaeni — talent copt, gândire artistică matură, personalitate care are ceva de spus — debutând, azi, în lung metrajul artistic. Prin urmare Vaeni — ready!
«Play — în continuare!» am scanda ca niște suporteri urmărind perseverența și seriozitatea unei Case de filme care se încăpățânează — nobilă încăpățânare! — să promoveze filmul de actualitate și pe tineri. Numărul Casei de filme este trei.
Eugen Mandric nu este numai directorul. Este, în primul rând, animatorul.
