Se fac pregătiri pentru secvenţa 468, cu dublele respective, şi încă vreo două scene de racord, la
Zece secunde (scenariul
Corneliu Leu, regia
Mircea Mureşan). Momentul se situează după cel de-al Doilea război mondial şi toate elementele de cadru sunt chemate să-I materializeze.
Generatoarele de energie încep să duduie, ascunse după clădiri, ca să nu apară în cadru, cei vreo 900 de figuranţi localnici vin spre platou animaţi de o bunăvoinţă, care mai târziu avea să strice chiar şi o dublă (datorită excesului de participare la filmare) şi primesc instrucţiuni din partea regizorului Mircea Mureşan. Pe peliculă toată scena care urmează să fie filmată, nu va depăşi 30 de secunde, dar pregătirile se prelungesc şi se reiau şi se refac, iar când mă uit mai bine la ceas constat că e 10 fără un sfert. Se face ordine pe trotuare ca să nu se trezească, în cadru şi curioşi neaveniţi; se pregăteşte macaraua cu camera de luat vederi instalată pe ea; operatorul
Cornea „face” cadrul, stabileşte împreună cu Mureşan traiectoria macaralei de la statuie până deasupra mulţimii.
Ilarion Ciobanu aşteaptă plin de înţelegere să se sfârşească pregătirile. Nu are de spus nicio replică în acest cadru, dar simte nevoia să se rupă de forfota şi vacarmul din jur. Figuraţia este „pusă” cu mâna în cadru, dar excesul de care pomeneam îşi spune cuvântul: fiecare are impresia că pe el n-o să-I prindă aparatul şi mai face o jumătate de pas, un pas, doi şi cercul din jurul căruţei a luat structura unei grămezi de rugby destrămată de impetuozitatea jucătorilor. Se reface aranjarea, se dau dispoziţii strigate prin megafoane şi fără megafoane, se reface scena cerându-se cu insistenţă doar o participare tăcută şi gravă. Pentru că acolo, sub resturile căruţei, a pierit un om, Alexe. lar ei au venit parcă pentru a-i aduce ultirnul lor salut. Se face o repetiţie cu aparatul, apoi încă una, dar un tânăr cu părul blond şi cârlionţat á la Julie DriscoI, vrea să fie sigur că va fi văzut şi se uită în aparat. Se renunţă la el. Altul e curios să vadă şi el cum se trage un cadru de film, deşi e „văzut” de aparat. Se renunţă şi la el. Se filmează. Apoi e descoperit un bătrân uscăţiv, cu nasul acvilin şi ochii adânci. Are o figură dramatică, bună de prim-plan şi e adus în faţă. Se filmează din nou, se sting tăciunii care mai fumegă printre rămăşiţele căruţei, şi platoul se mută Iângă o casă de pe acoperişul căreia o figură, machiată să arate cât mai fioros, trage, undeva, spre Piaţa Ovidiu. Apoi platoul se mută iar pentru o scenă de alte 30 de secunde în care apare numai Ilarion Ciobanu. El nu are altceva de făcut decât să consume un încărcător de pistol−mitralieră îndreptat către obiectivul camerei de luat vederi. Ne mutăm din nou pe o stradă ce coboară spre mare şi unde o mitralieră va trebui să tragă cu gloanţe adevărate. Scena va fi jucată doar de figuranţi. Lucrurile se repun destul de anevoie pe platoul improvizat. E două noaptea, s-a făcut frig, şi oboseala pare să-şi spună cuvântul.
În treacăt, Mircea Mureşan mă ia părtaş la truda asta despre care spectatorul ştie de obicei prea puţin.
— S-ar zice totuşi — constat eu — că lucrurile au mers destul de repede la filmul ăsta?
— Da, într-un fel e un record. Am început filrnările acum 9 săptămâni; cadrele la care ai asistat sunt ultimele şi nu dintre cele mai importante. Acum trei nopţi am avut pe platou 14.000 de figuranţi, plus interpreţii. A fost o noapte de coşmar, dar cred că pe film scena va fi excelentă. Mai am vreo două zile de filmare în Bucureşti şi apoi trec la montaj. Când va apărea reportajul dumitale, filmul va fi probaibil gata.
— Atunci nu-mi mai rămâne decât să-ţi urez succes.
