REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Zborul lui Tatos


     Prin anii șaizeci ai secolului trecut, în IATC-ul din acea perioadă, la clasa maestrului Ion Olteanu, clasă robustă și echilibrată prin diversitatea și consistența studenților, se detașa prin finețe, prin rafinament și modestie, vocea distinctă a personalității lui Alexandru Tatos. Nu zgomotul și furia caracterizau exercițiile gândite de Sandu, ci modulațiile reflexive care se cristalizau cu o deosebită simplitate expresivă într-un univers solitar.
     Tatos era călăuzit de bun-gust, de anvergura poetică, de substanța încărcată de ambiguități ce rezonau undeva în conștiința noastră, a tuturor... fin și discret, dar nu stins. Fragilitatea reprezenta o anumită intensitate a forței sale lăuntrice. Gândea teatrul și nu căuta să i se supună... Pentru studentul matur din acea perioadă, încercat și scrijelit de tulburările vieții impuse de guvernarea atotstăpânitoare, școala era un laborator de descifrare a înțelesurilor.
     L-am reîntâlnit ca regizor strălucit pe scena Naționalului din Cluj. Am văzut „Pasărea Shakespeare”, de D.R. Popescu, „Mutter Courage”, de Bertolt Brecht. Apoi spectacolele de la Bulandra, „Chițimia” lui Ion Băieșu și de la Ploiești, „Lapte de Pasăre” (Timpul în doi), de D.R. Popescu, dar și strălucitoarea producție TVR „Nebunia lui Pantalone”, scenariu scris și realizat de el, alături de o echipă unică de actori: Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Gheorghe Dinică, Mariana Mihuț, Dan Tufaru, Nicolae Wolcz, Ileana Cernat, Florian Pittiș.
     Alexandru Tatos își construia opera cu migală, cu minuție și cu măestria unui bijutier. Vocea lui nu era strigăt, era șoaptă, șoapta care cuprindea în ea strigătul înăbușit al revoltei, al mâniei, al acuzei. Nu a suportat niciodată mistificarea. Credea că tot ce este mizer, degradant, demagogic trebuie să dispară. Gândea cu profunzimea și noblețea unui erou romantic...
     Apoi au venit filmele... Cele zece filme pe care le vedem și astăzi cu bucuria pătrunderii prin ele, într-o susbstanță umană în care dialogul și comuniunea întăresc verticalitatea ființei. Secvențe, Duios Anastasia trecea, Întunecare, Mere roșii, Secretul armei secrete ― îmi amintesc la întâmplare câteva titluri care au semnătura Alexandru Tatos înăuntrul vibrației ideatice.
     Opera lui, prin capitolele sale distincte, este o mărturie...O mărturie a timpurilor trăite ce nu au reușit să ucidă definitiv gândirea liberă. Au strangulat-o, au încercat să o îngenuncheze, să o pângărească, să o linșeze și să o alunge din viața țării, din rostul oamenilor...
     Tatos a luptat prin suspin, un suspin provocator de revoltă, revoltă ce întreținea ― și întreține și astăzi ― demnitatea unei ființe la răspântii...dezorientată și atârnând de ceva necunoscut, insignifiant, dar coroziv ― perpetuua degradare.
     Creația lui Alexandru Tatos are măreția detaliului care nu mistifică, ci relevă o capacitate ascunsă în adâncul eroilor săi de a nu se supune, de a-și accepta verdictul de condamnare, dar de a nu renunța niciodată la revoltă.
     Umorul și finețea artistului funcționează într-o conjuncție a expresiei filmice și teatrale ce obligă spectatorul să rețină și să accepte deopotrivă meditația și delectarea. Amplitudinea părților componente în această unitate conceptuală construită de Sandu Tatos, transmite, întotdeauna, ca demers ce întreține creația vie, căutarea profundă.
     Cursurile mele despre Tatos, la orele de regie, au o anumită liniște izvorâtă din opera sa, în această zbuciumată perioadă de definire pe care o trăiesc și acum tinerele talente ― indiferența față de menirea, de rostul lor. Substanța unei structuri artistice prezente prin expresie complexă, atât în teatru, cât și în film. Vorbind despre opera lui Alexandru Tatos nu spunem studenților noștri ceva ce se uită până a doua zi... E singuranța care vine din tăinuita prezență a artistului în meandrele unei construcții vizionare care, în timp ce ne este arătată, ne obligă să cunoaștem dincolo de primul strat al imaginii scenice sau filmice.
     Tatos este o prezență a viului în lăcașul ferecat al imaginației. El, creatorul de universuri „obișnuite”, relevă surprinzătoare conjuncturi ce ne definesc plenar și existențial.
Pe Tatos nu poți să-l desparți de jurnalul său: mărturie a trecerii agitate, spasmodice, în toată liniștea adâncă ce o cultiva pentru a rezista. Alexandru Tatos este opera ce se (re)creează prin fiecare contact cu un public apt de dialog și comuniune.
     Îmi aduc aminte că odată, la Costinești, într-un microbuz, împreună cu Mircea Daneliuc, Tatos ne vorbea despre ceea ce vrea să facă, ce subiecte îl interesau, ce căutări îi direcționau proiectele. Avea în portofoliul său o varietate de teme, de fiecare dată noi și inedite, dar întotdeauna constante ca problematică. Acum câteva luni, o studentă, văzând spectacolul „Nebunia lui Pantalone”, mi-a spus: „Domnule Profesor, pe toți acești actori, noi îi cunoaștem altfel. Aici parcă nu joacă. Zboară...”
     Da, zborul lui Alexandru Tatos.
 
(Prefață volum „Teatrul, dragostea dintâi”)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexa visarion, alexandru tatos, portret alexandru tatos, portret de regizor

Opinii: