„Zbor planat” – cronica de film

     Curios! Din lista destul de încărcată a regizorilor care au semnat primul lor lung­metraj după un însemnat nu­măr de ani prestaţi în calitate de asistenţi sau secunzi, nimeni nu a reuşit să se impună pe primul plan. De alttel, dintre cei care nu s-au mulţumit să-şi recunoască funcţia de secund ca o profesie şi s-au decis să devină ei înşişi autori, prea puţini au semnat mai mult decât un film. Cei mai mulţi n-au recidivat şi unicele lor pelicule au fost prea repede uitate spre a mai fi pomenite. În acest context, un fost secund cu ambiţii care depăşesc modeste virtuţi de gen sau ilustrative se arată a fi Lucian Mardare, acum in premieră cu Zbor planat. El este şi cel care marchează un record de aştep­tare, urcând pe podium la exact 20 de ani de la absolvirea institutului.
     Ni se impun deci, înainte de toate, consideraţii ţinând mai degrabă de romanul de epocă sau de ceea ce se numeşte critica biografică. Lucru care se întâmplă, de fapt, nu numai în cazul filmelor semnate de foşti secunzi, ci şi al multor altor producţii care se resimt de pe urma unor îndelungi aşteptări. Ca să dăm un exemplu ilustru, din cu totul altă categorie, nimeni n-ar putea discuta la obiect ultimele realizări ale lui Jean Georgescu, dacă ar ignora că ele au fost turnate după lungi perioade de inactivitate, în anii când frecvenţa regizorilor pe platouri era, în genere, sporadică.
     Nimic totuşi, la prima vedere, în Zbor planat nu vizează rutina şi comodităţile cu care ne-au obişnuit alte tentative târzii. Dimpotrivă, de la tematică şi scenariu, în­cepând cu ambianţele şi tipologia, ne fra­pează un fel de exuberanţă cvasi-juvenilă, pe care o vom regăsi în modul cum Lucian Mardare construieşte şi montează unele cadre sau secvenţe. De aici poate factura violent inegală a filmului său. Miza este maximă, ca să nu spunem riscată, iar de­viza — «totul sau nimic», «acum ori nici­odată». Scenariul, mai bine-zis subiectul, este luat dintr-o lucrare inedită a scriitoru­lui D.R. Popescu, regizorul semnând pe generic (dar nu şi în materialele publici­tare!?) drept co-scenarist. Cel care fusese secundul lui Sergiu Nicolaescu şi Geo Saizescu, adepţi ai totalei accesibilităţi, apare dintr-o dată în postura de colaborator al celui mai dificultuos, în sensul moderni­tăţii, dintre scriitorii-scenarişti, cum ne-au dovedit-o foarte recentele Duios Anasta­sia trecea şi Mireasa din tren, regizate de cineaşti încercaţi ca Tatos şi Bratu, cu care Lucian Mardare intră direct în com­petiţie.
     În cadru pătrunde o tipologie umană în plină ebuliţie, cea mai supusă transformări­lor şi mai greu de supus schemelor — suntem pe un uriaş şantier, al unei hidro­centrale care e departe a se prefigura. Deocamdată se conturează, în peretele muntelui şi în norii de praf, numai drumu­rile pe care circulă camioanele cu balast, şoferii fiind principalii eroi ai filmului. Mai e până la vârsta «zborului planat», lin, sigur, al pescăruşilor deasupra viitorului lac de acumulare. Titlul şi ideea filmului trimit deci mult înainte, la o stare de spirit ce va să vină, în timp ce faptele pe care le urmă­rim vorbesc despre zbaterea confuză şt ingenuităţile unei faze incipiente. Regizorul pare chiar să extindă acest decalaj, între vis şi realitate, îşi trimite vădit personajele spre o adolescenţă de liceeni care nu reu­şesc să-şi adjudece atributele maturităţii, având aerul unor «eroi pozitivi» din anii '50: o credulitate pripită şi înceţoşată, vul­nerabilă şi inconsistentă. O ilustrează, cu sau fără voia lor, debutanta Maria Borde­ianu — în rolul fiicei şefului betonist, as­pirând la o dragoste adevărată, dar rămâ­nând singură, Maria Ploae — doctorita dezamăgită, venită pe şantier ca să se regăsească pe sine, Ştefan Velniciuc — mun­citorul îndrăgostit de doctoriţă, dar care pleacă la armată ş.a.m.d. Ajungem astfel repede la o zonă a filmului în care nota dominantă n-o dau traiectoriile personaje­lor, cu semnificaţii mai mult sau mai puţin dramatice, ci mai ales punerea lor în scenă idealizantă, o dulceaţă căutată şi supra­solicitată pe chipurile extatice ale inter­preţilor: decIaraţii de dragoste pe tăpşane înverzite sub ceruri de peruzea, declaraţii de onestitate pentru debitarea cărora actorii se aşază în mod expres pe o bancă, văzuţi în racursi pe acelaşi cer, de parcă ar dis­tila, cu rafinamente cromatice, scene din În sat la noi şi Brigada lui lonuţ, recordul de convenţionalitate oferindu-ni-I, cu zâm­betul etern al satisfacţiei pe buze şi cu exal­tarea supradimensionată în priviri, amore­zul care pleacă la armată şi care recită ver­suri sau fragmente dramatice proprii — în interpretarea inevitabilului Ştefan Velni­ciuc, numai în rolul lui Ştefan cel Mare din Vlad Ţepeş mai nefericit distribuit de­cât aici (de ce atât de des?).
     Unde este mecanismul secret prin care se produce această precipitare spre un nivel greu de bănuit după primele cadre şi faţă de care filmul se redresează apoi, pentru a recădea în final? Este un anumit trac în faţa dramaticului, un fel de retragere instinctivă în fata a tot ceea ce părea «ne­tipic», de unde toată suita de supra-asigu­rări automat optimiste şi luminoase. Regi­zorul reacţionează alergic la tentaţia paro­diei, cel mai adesea evitând-o, dar riscând în acest mod să înalţe un zid despărţitor între Iiteratura scriitorului care-şi aşază numele pe generic şi partitura filmică. De-abia mai întrezărim profilul virtual al şefului betonist, un fel de raisonneur al filmului, mare sufletist, protector al tine­rilor de toate calibrele, dotat de scenarist cu ticurile verbale ale lozincilor, dar şi cu virtutea autoironiei. Regizorul nu reţine însă decât primul aspect, al vorbirii în şabloane, şi în loc să detaşeze de ele umanitatea superioară a personajului, o reduce pe aceasta la nivelul lor, alegându-I pe Gheorghe Nuţescu ca să le rostească sen­timental şi sentenţios, acompaniat în ace­eaşi notă de secundul său — Gheorghe Şimonca.
     Toate acestea nu numai că nu pot fi atribuite scenariului, dar nu par să fi fost fatale nici filmului, dacă-I judecăm după alte secvenţe. Primele cadre ne introdu­ceau economic şi eficace în peisajul şi atmosfera şantierului, regizorul ştia să-şi prezinte firesc personajele — ce-i drept altele decât acelea amintite mai sus — montajul avea ritm, fluenţă, cu articulaţii ironice, cum era, de pildă, apariţia tarafului de lău­tari în camionul lui Nelu Baronul sau a co­loratului Vasile, cu pisica lui, în stare să fure covoare de pe balcoane. Verva lui Gabriel Oseciuc (Baronul) şi a studentului debutant Vasile Moraru (Vasile), deşi uşor manieristă, e bine orchestrată de regizor, care prinde astfel un filon preţios din sugestiile scenariului, caracteristic oricum prozei şi dramaturgiei lui D.R. Popescu. Este o febrilitate acută a observaţiei, care depăşeşte nivelul realismului, purtând da­tele de caracter într-un plan al fanteziei ironice, vizionare. Acest transport insezi­sabil, într-o altă realitate a trăirilor, este, de pildă, bine intuit şi susţinut de Elisabeta Adam — interpreta Fănicăi, fata care vinde la început bilete loto, pentru a lucra apoi ca betonist şi pe care o vedem în final mări­tându-se cu Costică, nu cu Nelu. După efec­tul atât de bine studiat regizoral al apariţiei sale, ca din altă lume, în peisajul şantieru­lui, în jurul ei se construiesc cele câteva momente notabile ale filmului: scena de dragoste cu viitoru-i mire, care-şi dă seama că ea îl iubeşte pe celălalt, trio-ul feminin de la nuntă (— Să nu te duci după el, e om rău!) ş.a.m.d. Ne place să credem că aceste scene măsoară calităţile realizatorului, vir­tualmente înzestrat cu pacienţa necesară în faţa dramelor surde, disimulate, apt să «planeze» între dramă şi comedie. Regizo­rul îşi apropie de câteva ori şansa de a spori numărul secvenţelor izbutite, dar o anume teatralitate îl handicapează. Căci, în afară de amintirea blestematelor scheme, îl ur­măreşte şi inerţia unei practici mai mult ocazionale ca realizator de spectacole de teatru la televiziune. Bine calculate teatral, multe scene rămân insuficient elaborate în decupajul regizoral, cum sunt mai toate momentele rezervate eroului la care regi­zorul ţine evident cel mai mult, Nelu Baro­nul — the looser-ul, cel ce pierde. Trage­dia acestui «înger trist», bine punctată episodic, rămâne alteori mai mult închipuită, cum închipuite rămân, de asemenea, alte soluţii, de pildă acompaniamentul muzical abuziv şi tautologic. Deocamdată, la debu­tul său întârziat, regizorul se teme de tăceri, la fel cum îşi cenzurează ironia şi ambiguităţile. Păcat. Pentru că, parafra­zând o replică din film, dacă e adevărat că pământenii supravieţuiesc zeilor, e tot atât de sigur că realismul aliat cu fantezia pa­rodică supravietuieşte «tipicului».