Publicist cunoscut, autor al unor documentare interzise până acum un an, Laurențiu Damian debutează, în sfârșit, în lung metrajul de ficțiune.
Zi de octombrie cu temperatură de iulie. La Moara Vlăsiei, unul dintre acele sate care trebuiau să dispară de pe hartă, cortegiul zgomotos al unei echipe de filmare bulversează ritmul cotidian al vieții. Un buldozer este somat să opreasca, traseul unor camioane e deturnat, o turmă de oi așteaptă răbdătoare să treacă vadul înspre versantul cu iarbă mai bună. Sătenii execută năuciți ordinele care vin prin portavoce: „Intrați în curte că vă vedeți în cadru”, „Ascundeți-vă după pomi”. Vocea regizorului Laurențiu Damian sună foarte hotărât, ca a unui om decis să spulbere toate obstacolele care apar în fața zilei sale de filmare. A așteptat mulți ani ca să poată face acest film, așa încât nimeni nu-i mai poate stăvili pofta de lucru. Intensitatea stării lui de participare este egalată doar de aceea a Ancăi Jurjuț, aflată și ea la ora debutului în lung metraj, în calitate de operator șef. Laurențiu Damian solicită destul de mult echipa care trebuie să asigure în condiții bune, dar cu mijloace precare, efecte speciale (fumigena și mașina de ploaie funcționează din plin) și să mențină în formă pe cel mai tânăr interpret, o fetiță de șase luni.
Actorii ascultă cu interes indicațiile regizorului și acceptă să reia unele scene fără să dea semne de oboseală. Șerban lonescu arată, gesticulează și conduce căruța ca un adevărat țăran dunărean și, dacă n-aș fi fost colegă cu el la Liceul Andrei Șaguna din Brașov aș putea să jur că și-a petrecut adolescența într-un sat ca acesta. Monica Ghiuță este transfigurată de tandrețe purtând copilul în brațe și emoția de pe chipui ei favorizează niște prim−planuri de care Laurențiu Damian e mulțumit. Întors de numai câteva ore dintr-un turneu în Anglia, Valentin Uritescu lasă în urmă amintirea aplauzelor londoneze și pășește pe drumul prăfuit de parcă toată viața ar fi fost Nea Vache gornistul.
Se filmează zi−lumină la Rămânerea, primul lung metraj de ficțiune al talentatului documentarist Laurențiu Damian. În amurg, când aparatele și recuzita se încarcă în mașini, bilanțul este optimist: s-au filmat 120 de metri. Regizorul îmi vorbește puțin despre acest important pas în cariera sa, despre geneza filmului:
Prima formă de scenariu am scris-o în anul absolvirii I.A.T.C.-ului, în 1980. Apoi am rescris povestea în 1985 după tratative infructuoase cu fostele case de filme, am renunțat. Acum am intrat în producție la casa de filme „Star” condusă de
Sergiu Nicolaescu, al cărui răspuns prompt m-a încurajat, ca și aprecierile consilierilor săi,
Șerban Marinescu și
Iulian Mihu. Ei au încadrat pelicula mea în categoria „de artă” și asta, desigur, obligă. Prin acest film despra un sat cu oameni din câmpia dunăreană, povestea unor destine condamnate la pierzanie, vreau să vorbesc despre o lume care s-a stins. Satul nu dispare însă pentru că l-a demolat cineva: s-a autodistrus. Au fost demolate credințe, tradiții, stări de spirit. Nu mi-am conceput filmul ca pe un flash-back. Destinul satului nu poate fi reconstituit din amintiri, nu putem vorbi despre o lume apusă amintindu-ne-o ci imaginând-o, deci filmul meu nu va fi o evocare, ci un fel de poem eseu despre condiția umană. Numele satului, Rămânerea, este evident încărcat de semnificații. Întrebarea este: vom rămâne sau nu vom rămâne?
Vorbind acum despre trecerea mea de la documentar la ficțiune, trebuie să spun că în mine se dă o luptă. Sunt încă fascinat de detaliul realist, de autenticitatea ambianțelor, fizionomiilor, în același timp sunt tentat să folosesc o gestică de ritual, să apelaz la un registru teatral, pentru că încerc să folosesc un instrumentar esențial stilizând totul. Vreau să vorbesc despre lucruri eterne. Deocamdată.