Aştept cu frică ecranizarea «Barierei» lui Mazilu. Aştept cu spaimă apariţia pe ecran a lui nea Viţu, în carne şi oase. Ca să spun drept, nu sunt multe cărţile a căror sanctificare pe peliculă o aştept cu crispare şi teamă: «Bariera» e printre ele. E o carte de care m-am speriat ca de o dragoste, de când a apărut, în urmă cu o viaţă de adolescent, adică acum 16 ani. Eram cu toţii foarte tineri, deajuns de nebuni, abia începusem să iubim, să scriem, să ne dăm cu capul de pereţi — şi deodată, chiar dintre noi, apare o carte cu tatăl nostru în centru, cu un nea Viţu bătrân, polemic, înţelept, om care a iubit şi adoră meditaţia, om care ne descoperă duioşia intransigenţei şi ipocrizia duioşiilor, personaj complet şi sistematic, lucid şi patetic, conformist al revoltei, nonconformist la disperare, prostie şi ridicol, neliniştit «de câte ori nu-şi preciza o atitudine», mare ironist cu toţi micii găinari ai sentimentelor, posedat al punctului de vedere moral, mare comedian al unei etici duse până în pânzele albe, cu voluptatea enormă a celor trecuţi prin experienţele decisive, precum urmează:
«Îi plăcea de ea că nu înţelege să fie muiere supusă, nici nu-i trecea ei prin cap aşa ceva, nici nu ştia cum vine aia. Se bucura că ea nu ştia ce înseamnă să fii femeie cu frică de bărbat şi-I întreba pe el, că el poate ştie, că văzuse multe la viaţa lui. Cum e aia, măi Viţule, o femeie supusă, că eu nu sunt la curent? Adică cum vine asta, Viţule? Tu să-mi dai două peste gură şi eu să sar în sus de bucurie?... Viţu şi Dorina nu se certau cu adevărat aproape niciodată, de cele mai multe ori se certau în glumă, după cum auziseră ei că se ceartă oamenii în casele lor... Când se aşezau la masă, Viţu se prefăcea supărat şi dădea farfuria la o parte. Auzise şi el de la alţii că aşa procedează bărbaţii când se aşază la masă.
— Asta e mâncare, Dorino? Nici rântaş nu ştii să faci, de nimic nu eşti bună. Dacă nu ştiai să găteşti, nu trebuia să te măriţi...
— Ei, uite, că eu am făcut prostia şi m-am măritat cu tine...
O iubea pe Dorina şi fiindcă ştia — deşi niciodată nu se gândise la asta — că dacă i-ar fi spus că n-o iubeşte, ar fi plecat la maică-sa cu primul tren, fără să se vaiete, fără să se uite înapoi, oricât de greu i-ar fi fost. Nu l-ar fi ameninţat, nu i-ar fi dat să înţeleagă ce mare prostie face. Nu iubise niciodată femeile care declaraseră că el e totul în viaţa lor, că fără el n-ar putea să trăiască»...
Cum va suna această comedie pe ecran? Cum vor fi acolo infinitele comedii prin care Viţu trecea totul de la demnitate până la nerozie — pentru a simţi că trăieşte viaţa, până la ultima ei lacrimă? Spre diferenţă de Dorina lui Viţu, eu am socotit multă vreme — uimind proştii insensibili din jurul meu — că nu pot trăi fără Viţu al lui Mazilu. A fost o vreme frumoasă, m-am despărţit de el făra să mă vait şi de aceea, azi, mă tem de ecranizare — teama aceea frumoasă fără de care nu există emoţie…