Un titlu banal, ca atâtea altele, dar un film de nivel mediu, lucrat cu acea profesionalitate care poate impune un regizor şi o cinematografie chiar dacă nu în palmarese de festival, oricum printre trăpaşele de nădejde ale curselor cinematografice. Şi pentru că operele-pisc sunt întâmplătoare, strategia unei industrii naționale ar trebui să se desfăşoare mai susținut cu grosul trupei. Seriozitatea ei creează un prestigiu de durată chiar şi sub soarele efemerelor succese filmice.
Cu
Sergiu Nicolaescu mergi la sigur, ori încotro s-ar îndrepta: film istoric sau comedie, policier şi — mai rar, dar remarcabil în drama psihologică (
Şi atunci i-am condamnat..,
Întâlnirea).
Ultimele fiind succese artistice datorate, deloc întâmplător, întâlnirii cu doi scriitori de marca lui
Titus Popovici și a lui Bujor Nedelcovici.
Pentru genul polițist, regizorul preferă oameni cu experiența domeniului. În cazul de faţă, Liviu Gheorghiu şi Gheorghe Ene care aduc, pe lângă unele cazuri din viaţă şi o sugestie de problematică ceva mai inedită față de policier-urile comune. Și anume o deontologie a profesiei criminalistico-rutiere, dar și a celei medicale. În cursa întreprinsă de maiorul Petria (personaj reluat din anteriorul
Accident) urmărind, printre alţii, şi un infractor mai special (un chirurg impecabil ca profesie, dar ca moralitate?) chiar şi el, urmăritorul, ajunge la un moment dat într-un impas. A avut sau nu a avut dreptul moral de a se folosi de un test psihologic care „nu aplică, ci mânuieşte legea”, cum îl previne cineva, un test care stabileşte gradul de conştiinţă al conducătorului auto, dar care riscă să provoace noi accidente? De aici înverşunarea cu care va încerca Petria să-şi salveze virtuala victimă de la un deznodământ fatal. Detaliu care îmbogățeşte cu un accent nou personajul cunoscutului polițist neprihănit din alte filme ale lui Sergiu Nicolaescu, strecurând o notă de îndoială la acest erou eminamente dinamic, cascador al virajelor periculoase periculoase până acum, mai ales în sens fizic. Mai bine speculat și dezvoltat într-o partitură dramaturgică mai solid închegată, acest motiv psihologic care l-a atras pe regizor (şi interpret) ar fi putut ridica filmul deasupra mediei. Dar scenariul încarcă ades stângaci acțiunea, uneori chiar primejdios pentru verosimilitatea ei, cu cazuri aproape clinice (o asistentă medicală care îşi secționează victima şi apoi presară coletele pe şosea, în portbagaje sau vagoane de tren cu un cinism voios, ce-ți îngheață sângele în vine) Filmul se complica şi cu o a treia linie moartă — deviere de la autostrada epică un accident (de data aceasta real, nu simulat), survenit la câteva ore după o încăierare. Încăierarea a doi rivali la grațiile unei chelnerițe fatale şi ea tot cinică (vai, bietelor femei, ce rol ingrat li s-a hărăzit, când au pătruns şi ele, în sfârşit, în filmele de acest gen. Ba nu, greşesc: există şi o a treia ce ştie ancheta, pilota, sări cu paraşuta, trage cu pistolul — capabilă deci să reabiliteze sexul slab printr-o profesie „tare”, eminamente masculină, un fel de Emma Peel la început de carieră.). În acest caz, eforturile regizorului şi ale interpreților se dublează pentru a putea scoate efecte interesante dintr-o situație incredibilă — (chiar dacă la origine s-ar putea să fi fost adevărată, pe ecran tot incredibilă apare. Pentru că în artă, se ştie, nu tot ce-i luat din viață devine automat și verosimil). Doctorul jucat de
lon Besoiu cu firescul lui binecunoscut, pus într-o atare situație, nu poate reacționa altcum decât monoton stupefiat. Cruzimea şi perfidia asistentei oferă mai multe posibilități de interpretare
loanei Pavelescu. Sergiu Nicolaescu își slujeşte şi de data aceasta cu generoasă detaşare partitura, în timp ce
Ovidiu luliu Moldovan îl secondează cu farmec şi măsură. Apare în scenă, cu feminitate detectivă (şi deductivă) stângace atât cât îi stă debutului bine, Anca Szönyi. În câteva secvențe — dar suficiente pentru a-şi demonstra din nou talentul de a fi de acolo în orice rol — își dirijează personajul
Mircea Albulescu. În roluri episodice, apariții convingătoare: Vasile Murar şi
lurie Darie.
Oscilând între film psihologic şi policier dinamic, beneficiază şi de un montaj (
Gabriela Nasta) care se supune, cu egală iscusință, ambelor cerinţe. Când o dilatare subiectivă a timpului psihologic pentru cei suspectați care se cred descoperiți (cam vreo trei situații de suspens bine exploatate) sau, dimpotrivă, când cursa demarează vertiginos într-o spectaculoasă alternare de dansuri bine ritmate (ce lumini!. ce paiete!, ce dansatoare!, ce costume!) cu întâmplările diverse care precipită drama: puştii înscenând pe şosea un accident pentru a stoarce bani naivilor, petrecerile paralele — cea de sus de la bar, cu şampanie şi tensiunea dintre complici, ori cheful de jos, din bodegă, cu bere și încăierarea şoferilor.
Există şi o altă calitate a filmului tradusă în culoarea locală, în firescul fiecărui mediu parcurs cu aparatul bine stăpânit de
Nicolae Girardi şi
Marian Stanciu. O culoare care începe de la dialoguri (limbajul viu, diferențiat al şoferilor sau al femeilor de la periferie) trecând prin ambianța potrivită fiecărui personaj (barul, casa medicului, camera-oficiu de hotel, baraca artificierilor) — decoruri convingătoare semnate de
Ştefan Antonescu, costume — strălucite — Gabriela Moldovan şi încheind cu şantierul uriaşei construcții unde se desfăşoară cursa la „zidul morții” din final. Un final însă cam lungit şi convențional, care regăseşte din filmele anterioare ale lui Sergiu Nicolaescu mai mult manierismele şi mai puțin dramatismul autentic, mult mai original exploatat în alte ocazii.
