Tulburător film acest
Vin cicliştii! Nu există aici niciun efort, dar niciun efort de invenţie şi nicio tresărire în faţa locului comun, totul se desfăşoară după reţetă, totul e contrafăcut şi totul trădează diletantismul.
Prima ambiţie a istorioarei de faţă e să atingă nu ştiu ce gravitate. satirică. Antrenorul de ciclism al clubului „Tricicleta” (observaţi, vă rog, fineţea umorului) aplică o tactică „de pisoi orfani”, este opac la orice tentativă de înnoire ca, de altfel, şi directorul retrograd Popescu, cavaler servant al secretarei Madame Axinte. Un erou pozitiv, un fel de apostol al progresului, se ciocneşte de inerţia profesională a sus−numitului, pătimeşte, primeşte ajutorul iubitei şi, bineînţeles, al prietenelor ei, şi iese victorios. Se încearcă incriminarea unor mentalităţi nocive, veştejirea indolenţei, a rutinei, a spiritului mic burghez chiar, mişcându-se cu sfori groase câteva marionete care dau o replică sănătoasă, ca la carte. Antrenorul, directorul, secretara, cicliştii nedisciplinaţi sunt arătaţi cu degetul — primul e caricaturizat prin înzestrarea cu un tic, fotografiat fiind cu efecte acromegalitice, cel de-al doilea prin automatisme de limbaj, iar doamna prin costumaţie, prin darea ochilor peste cap şi săltarea cochetă a genunchiului. Se moralizează tot timpul, şi apăsat. Umorul peliculei are o precaritate rar întâlnită în filmele noastre cele mai proaste, autorilor plăcându-le mai ales să ne explice poantele într-un comentariu foarte, foarte spiritual (pentru care facem o menţiune specială): „Cununile de lauri se preschimbă deseori în cununi de spini”, „Sportivul care uzează de ţuică intră inevitabil la apă” ş.a.m.d. Cealaltă ambiţie a filmului e de a îmbăia comedia satirico−sportivă în lirism şi încă de la primele imagini, când se fotografiază floricelele din iarbă şi frunze arămii în pletele
Anei Széles, înţelegem ce anume crede Miheles că s-ar chema poezie. Nu vom fi dezamăgiţi niciodată căci, iată, regizorul se exerseaza în compunerea de leit−motive un mire tomnatic aşteaptă în faţa unei uşi, cu privirile pierdute, aşteaptă, aşteaptă în timp ce noi auzim un vals musette melancolic (ilustraţia muzicală e eteroclită, amestecând tangoul cu prelucrările de folclor), o întâlnire a îndrăgostiţilor care — ne relevă comentariul — se consumă în imaginaţia băiatului. Toate scenele aşa-zis lirice sunt fotografiate cu efecte de culoare puerile şi de un gust îndoielnic. Dar să punem punct.
Ştefan Tapalagă,
Mircea Albulescu, Ana Széles, Viorica Farcaş, actori buni în alte filme, sunt de nerecunoscut. Nu credem că e vina lor.
