Victor Iliu purta cu dânsul o lumină care nu putem crede că s-a stins.
Era lumina unei mari şi statornice credinţe, filtrată de o aleasă sensibilitate şi transfigurată într-o iubire intensă şi calmă pentru lume şi oameni şi lucruri, care nu încetau să-I uimească prin latura lor de frumuseţe şi nobleţe pe care el le-o descoperea. O iubire niciodată mărturisită pe deplin, dar totdeauna iradiind din chipul său sculptat de patima adevărului dificil, din privirile sale, martore ale unor perpetue revelaţii interioare, din zâmbetul său care era pentru interlocutor îndemn şi încurajare, bucurie anticipată în faţa frumosului şi a gândulul inedit strălucind în generozitate. Era, în ochii şi în zâmbetul său, lumina caldă şi pură a unei lucidităţi vizionare, inspirând simţul măsurii, al nuanţei şi al justiţiei, autocontrolul sever, neiertător, dar şi intuirea omenescului şi a caracterelor, cu umor şi subtilă candoare. Era lumina pe care el va fi captat-o din peisajul în care s-a născut, din aerul tare şi limpede de la poalele Carpaţilor, într-un loc de veche şi curată gândire şi simţire românească, lumină pe care a vrut apoi să ne-o restituie, să o cânte în pâlpâirea şi existenţa ei dramatică, sublimă, traducând-o în imagine, în dialogul zilei cu noaptea, al flăcării cu întunericul, al zorilor şi crepusculului, al speranţei şi durerii care se înalţă şi coboară ciclic în spaţiul nostru şi pe chipurile oamenilor.
Victor Iliu a făcut parte, cu modestie şi avară discreţie, din galeria acelor intelectuali români, de autentică şi elevată esenţă, legatari ai unei imemoriale tradiţii spirituale, care au trăit cu ardoare şi cu toate antenele lor fine receptând seismele acute, alertele şi elanurile unei epoci de ruptură şi de renaştere, de prăbuşiri şi reînălţări, din care cultura şi fiinţa românească au a se ridica în deplinătatea chipului, forţei şi splendorilor pe care ochii lor le-au reflectat dinainte de existenţă sau le-au ştiut totdeauna vii, pentru care au vegheat eroic, uneori anonim, şi s-au stins.
Numai o mică parte din sufletul sau de poet, din calităţile sale de intelectual, de om şi cetăţean, au răzbătut în cele câteva filme ale sale şi în puţinele rânduri pe care a acceptat să le trimită la tipar. Şi unele şi altele sunt însă mărturii nepreţuite ale unei înalte vocaţii, ale unui crez de artă şi omenie pe care le resimţim vii în noi înşine, cu care rămânem şi care ne obligă.
Victor Iliu a dat întâia expresie reprezentativă pe ecran eposului românesc, descifrând prin
Moara cu noroc, cu o rară fidelitate cu elocvenţă şi rigoare clasică, primele corespondenţe cinematografice ale mitologiei naţionale, fotogenia unică a peisajului, contururile, culoarea şi farmecul unei tipologii specifice, elementele unei poetici audio−vizuale apte să aducă în modernitate şi să reîntrupeze substanţa şi tonalitatea baladei.
Vom mai avea îndelung să ne întoarcem asupra acestor mărturii, care poartă în ele ca într-un embrion nestins, sensibil şi dinamic, sustras destinului comun — vibraţii şi sugestii, de formă şi sens, valori şi constante ale uneia din marile arte româneşti de mâine şi dintotdeauna,
