REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Viață fără de moarte” – pe platouri


     Un pâlc de călăreți, departe, tocmai la linia orizontului, pe câmpia din față cetății Histria. Galop întins, lung, grupat, stopat chiar în mijlocul câmpului, acolo unde călăreții par a fi așteptați de o mulțime de oameni forfotind fără încetare în jurul autobuzelor și mașinilor. Primul dintre călăreți descalecă și întreabă cum a fost. Bine, i se zice. Merge! Dar aveți grijă, un cal rămâne în urmă! Bine, o luăm de la început. Călăreții iau drumul înapoi, în trap mărunt, până dincolo de linia orizontului. Și... Galop întins, lung, grupat, stopat... Cum a fost? Mai bine. Numai că trebuie s-o prelungiți cu 30 de secunde! E mult! Este, dar trebuie. Bine, reluăm. Și așa, o dată, de două ori, de trei ori, până când nimeni nu mai ține minte de câte ori călăreții refac drumul încolo și-ncoace, când la trap, când la galop.
     Turiștii veniți într-una din zilele lui iunie să vadă ce-a mai rămas din cetatea de altădată, au lăsat vestigiile istoriei să mai aștepte încă puțin, atrași de priveliștea pitorească a călăreților care fac mereu și mereu aceeași cavalcadă.
     Sunt 13. Călăreții. Mai târziu li se va alătura și o femeie. Acum sunt 13. Bărbi încărunțite. Chipuri aspre. Fețe pe care necazurile, vânturile, ploile și arșițele au lăsat urme adânci. Au colindat lumea. Nu pentru că așa au vrut. Așa s-a întâmplat. Acum se-ntorc acasă. În pestrițele lor veșminte abia se mai ghicește strălucirea de altădată a straielor de oșteni din oastea lui Mihai Viteazul. Dar foarte puțin. Peste ei au trecut ani mulți și multe primejdii. Au mânuit sabia, pumnalul, pistolul sau lancea. Ca să trăiască. Așa a vrut viața. Par niște aventurieri. Nu sunt. Unii par a avea niscai comori. N-au. Dar e bine să se creadă că au. Ca să nu afle nimeni că adevărata lor comoară e un steag. Un stindard decolorat, străpuns de plumbi, ars de flăcări, pe care se mai văd trei steme: a Transilvaniei, a Moldovei și a Țării Românești. Stindardul voievodului Mihai. Stindardul Unirii. Au depus legământ să-I ducă în țară. Și pentru asta cei 13 vor trece munți, și văi, și câmpii, și ape. Se vor bate. Vor fi urmăriți. Vor urmări. Unii vor muri. Dar nimic nu le poate sta în cale. Nimic nu se schimbă, atâta vreme cât bărbații rămân bărbați. Ei sunt bărbați. 13.
     13 bărbați călăresc zi de vară până-n seară, urmăriți acum doar de aparatul obiectivului de filmat. Așa, ciudat îmbrăcați cum sunt, plini de praf, nerași și bărboși, printre cei 13 pot fi recunoscuți Amza Pellea, lon Besoiu, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin. Și cel care-i conduce, Sergiu Nicolaescu. Care, odată ajuns în fața camerei de luat vederi, descalecă grăbit, vrea să vadă cum arată cadrul, discută cu operatorul Alexandru David. Odată rolul de regizor terminat, încalecă și redevine căpitanul Andrei. Și tot așa mereu. Pentru că se repetă. Și când totul e foarte bine, intervine ceva, un nor, un soare prea puternic, vântul care bate prea tare, un cal nervos, o defecțiune la aparatul de filmat, etc. Dar, în sfârșit, cadrul a fost tras. Un cadru lung de vreo trei minute. O zi întreagă de muncă. Toată lumea e obosită, dar mulțumită. A fost o filmare grea? Da' de unde! Mâine, mâine va fi mult mai greu, mâine vom filma «intrarea» românilor în armata turcă. Filmare grea. Cai mulți, figuranți puzderie, cadre nenumarate. Drept care, întreaga echipă e convocată pentru punerea la punct a filmării de a doua zi. Și filmarea de azi abia s-a terminat, e ora 18, ședința va avea loc la 19. Soarele stă gata să apună. Îmbrăcat în ciudatul lui costum de căpitan, Sergiu Nicolaescu își conduce jeep-ul departe, la linia orizontului. Seara târziu, în holul hotelului «Opal», obișnuitul interviu, cam abrupt început...
― De ce faceți acest film?
― Dacă nu l-aș face pe ăsta aș face un altul, nu?
― Da. De ce-I faceți?
— E un proiect mai vechi pe care l-am pus la punct în urmă cu ani împreună cu Titus Popovici. Din păcate, de la scrierea scenariului până la realizarea filmului, a trecut foarte mult timp, au intervenit multe schimbări. În scenariu. Toate astea contează acum. Ce-a fost a fost, bine c-am început...
— Ați ținut neapărat să mai faceți un film istoric? Încă unul?
— Dimpotrivă. Deși am o oarecare experiență în filmul istoric (Dacii, Mihai Viteazul), nu mi-aș fi dorit un film istoric. lată-mă, totuși, în fața unui film de epocă. Mă străduiesc să-i dau o formă total diferită de ceea ce am făcut până acum.
— Cum?
— E greu de spus cum. Publicul a mai evoluat, s-a mai schimbat. Gustul publicului s-a schimbat. Trebuie să ținem seama de toate astea.
— Vrea publicul «altfel» de filme istorice?
— Cred că da. Publicul, pare-se, îndrăgește acum un anume tip de erou, mai puțin «eroic», mai puțin perfect. Nu-I mai interesează eroii exemplari de sus și până jos. Nu-I mai impresionează costumele de epocă, veșmintele fastuoase, bătăliile grandioase. Oricum, nici eu n-aș mai putea trece peste ceea ce am făcut în Mihai Viteazul. Toate aceste lucruri și încă altele mă obligă la o formă noua de film istoric.
— Totuși, filmul istoric are, trebuie să aibă, niște precise scopuri patriotice, educative...
— Nici eu nu vreau altceva. «Viață fără de moarte» va fi la fel de patriotic ca toate filmele pe care le-am făcut până acum. Eu spun că forma e diferită. Poți da unei generații exemple de eroi perfecți. Dar și altele, de oameni mai puțin perfecți, mai aproape de realitate, care să impresioneze spectatorul tot atât de puternic cât și un erou exemplar. Istoria nu fabrică eroi pe bandă rulantă.
— Dar eroii filmului dumneavoastră, cine sunt?
— Oameni. Foști oșteni în armata lui Mihai Viteazul. Oameni deloc perfecți. Nici tineri nu mai sunt. Cunosc gustul înfrângerilor, știu ce este frica. Caractere și temperamente diferite, dar în final, printr-un gest comun, acești oameni se vor situa, pentru spectatori, în rândul marilor eroi. Sper.
— Ce-i unește pe acești oameni?
— Faptul că sunt români, departe de țară, că sunt și se simt singuri. Îi reunește dorul de țară, speranța întoarcerii acasă, bătăliile, nopțile și zilele, bune sau rele, petrecute în armata lui Mihai Viteazul. Și mai presus de toate, credința că trebuie să facă totul pentru împlinirea visului de unire al țărilor românești pentru care au luptat alături de Mihai Viteazul.
— Câți din acești oameni vor fi personaje de prim-plan?
— Niciunul sau toți. «Viață fără de moarte» e filmul unui mic grup de oameni, toate rolurile sunt la fel de importante. Actorii au înțeles și au acceptat acest lucru. Vom alcătui cu toții o mică orchestră în care fiecare instrument are un solo. De virtuozitate, sper.
— Se aude că în filmul acesta va exista și un important rol feminin. Că — știți — erați acuzat de misoginism.
— Da? Nu știam și nici misogin nu sunt. Există un rol feminin important și foarte greu. Mai ales că, după ce că se află printre atâția bărbați, practic femeia nu scoate nici o vorbă. În ciuda acestui lucru, rolul e de mare dramatism și cred că numai Gina Patrichi îl poate duce la bun sfârșit.
— Asta-i tot?
— Da. Ne vedem la premieră.
(Cinema nr. 7, iulie 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: n.c.munteanu, nemuritorii film, pe platouri, sergiu nicolaescu

Opinii: