Noul film al lui Radu Muntean,
Marţi, după Crăciun, precizează încă odată ADN-ul minimalist al cineastului care porneşte de la o situaţie banală, care evoluează pe coordonate previzibile şi a cărei „rezolvare" nu implică nimic spectaculos, nimic paradoxal, nimic care să invoce o problematică abisală, devianţe, pasiuni devoratoare, sau un context sapienţial-sociologic mai larg decât cel al poveştii, un pretext pentru dezbaterea unor probleme esenţiale pentru societatea de tranziţie etc.
Povestea ar putea fi rezumată astfel: Paul (
Mimi Brănescu) este căsătorit cu Adriana (
Mirela Oprişor), cu care are o fetiţă, Paul se îndrăgosteşte de Raluca (Maria Popistaşu) care, la rândul ei îndrăgostită, acceptă provizoratul unei relaţii ce nu-şi găseşte împlinirea dincolo de timpul furat cuplului iniţial. În fine, Paul se decide să se despartă de Adriana şi să se căsătoarească cu Raluca. Ar trebui precizat că nimic nu o dezavantajează, nu o discreditează pe Adriana în faţa Ralucăi şi viceversa, că relaţia dintre Paul şi Raluca nu este una compensatorie, nu apare din dorinţa bărbatului de a lărgi câmpul experienţei sexuale, caz în care Paul nu ar fi renunţat la soţia sa. Unde este atunci fisura unui cuplu care pare din exterior într-o armonie deplină? Dacă există, când s-a produs, ce a determinat-o? Nu ştim şi nici finalul filmului nu lămureşte acest lucru. După o criză care are doza ei de violenţă conjugală, Paul şi Adriana se decid să se despartă în mod decent în aşa fel încât copilul lor să nu înregistreze divorţul ca pe o traumă majoră, iar familiile lor să nu treacă printr-o tensiune insuportabilă. Filmul începe cu o scenă de dragoste între Paul şi Raluca, şi trebuie să treacă timp pentru a realiza că este vorba de un cuplu de amanţi, pentru că nimic nu invocă vinovăţia, tensiunea, melancolia etc. De la început existenţa paralelă a celuilalt cuplu se desfăşoară pe coordonatele normalităţii, fără conţinutul litigios al relaţiilor întemeiate pe pasiuni irevocabile sau/şi tensiuni sexuale insuportabile ca în
Carne trémula (1997) al lui Pedro Almodóvar sau pe sensibilităţi maladive ca în
Damage (1992) al lui Louis Malle.
Tocmai firescul acestei relaţii extraconjugale supune atenţiei acest film, care exclude maniheismul eticist telenovelistic sau cauţiunile unui romantism edulcorat unde pasiunea evacuează de pe scenă morala. Regizorul suspendă orice rezolvare facilă printr-un stereotip, dezvoltând datele unei situaţii aparent simple. Radu Muntean ne pune în faţa unui fait
accompli, ne relatează posibilitatea simplă în care un cuplu se desface fără posibilitatea de a incrimina pe cineva. Dramatismul care nu conduce la tragedie stă în aceea că alchimia unei relaţii are propriile inefabile, că uneori ceea ce pare sudat deplin este fragil şi inconsistent, că şi atunci când este nedrept ca lucrurile să se întâmple aşa, vinovăţia nu poate fi atribuită în termenii unei justiţii circumstanţiale. Raluca încearcă să-l facă pe Paul să-i cumpere un cadou fiicei sale şi din partea ei, atenţia acordată copilului acestuia nefiind o strategie de a-l câştiga pe bărbatul pe care-l iubeşte, ci o consecinţă a acestui fapt. Imaginea gestului ei se suprapune peste cea a mamei naturale ca o umbră tandră, neprecizată. Această fineţe o scoate în evidenţă de fiecare dată, fineţe faţă de care reflexele conjugale ale soţiei apar estompate. Întâlnirea accidentală dintre cele două femei în cabinetul stomatologic unde Paul îşi duce fiica, tratată cu maximă atenţie de Raluca, creează o tensiune şi o vibraţie aparte. Nu este vorba de o rivalitate prostească, ci de sentimentul propriei imponderabilităţi, al propriei fragilităţi pe care Raluca îl trăieşte. Subtilitatea regizorului ajutat de jocul actorilor se află în aceste nuanţe, în vibraţiile subliminale ale unui gest, ale unei priviri. Situaţia stânjenitoare pentru Paul şi Raluca ţine de o suprapunere a planurilor, soţia lui Paul este o prezenţă legitimă, mamă a copilului, ea este atentă la tratamentul care i se acordă profesional, indiferentă la prezenţa celeilalte femei. Prezenţa Ralucăi este, de asemenea, legitimă, în spaţiul unde-şi exercită meseria. Afectiv lucrurile stau altfel, cuplul format din Paul şi Raluca există într-o dimensiune paralelă, cuplul format din Paul şi Adriana se află cantonat la rândul său într-o altă dimensiune, tensiunea rezidă în faptul că aceste dimensiuni devin accidental tangente actualizând simultan momente ale unor temporalităţi diferite. Raluca se simte probabil umilită, exterioară familiei reunite în cabinetul ei, redusă la exerciţiul funcţional al profesiei, iar Paul sesizează acest tangaj periculos al relaţiei sale ascunse. La Radu Muntean, cele mai simple situaţii au un recul care te aruncă într-o altă dimensiune. Paul se decide să o vadă pe Raluca care s-a dus să-şi viziteze mama, iar întâlnirea cu mama acesteia este inevitabilă. Nu va avea loc o scenă penibilă, un scandal, dar tensiunea se acumulează treptat. Părinţii Ralucăi şi-au imaginat pentru ea un destin în care împlinirea înseamnă o familie. La ea acasă, Paul este un intrus şi e receptat ca atare, locul este spaţiul ei de refugiu, iar Paul realizează că universul femeii pe care o iubeşte, disponibilitatea ei nu exclud spaţii protejate ale intimităţii care-l exclud. Ceea ce-l determină probabil să acţioneze ţine de intuiţia corectă a instalării sale într-un dezechilibru care-l erodează deopotrivă pe el şi pe Raluca, a suferinţei pe care o produce şi pentru care nu există formule compensatorii. Ieşirea din impas nu se poate face decât printr-un alt dezechilibru major. Există un anumit tip de curaj, un curaj care nu implică virtuţile din care sunt fabricaţi eroii, un curaj al sincerităţii. Reacţia violentă nu poate fi evitată, într-un interval scurt este parcursă o întreagă gamă afectivă de la furie la disperare, de la repulsie la nevoia de afecţiune imediată, de la invectivă la rugăminte. Adriana îşi va regăsi echilibrul la scurt timp pentru a judeca lucid situaţia şi a reveni asupra deciziilor radicale enunţate în momentul de tensiune maximă. Cuplul joacă în faţa socrilor „comedia" familiei, păstrează aparenţele şi din nou revine prin alunecare scena întâlnirii la cabinetul medical, efortul de a menţine echilibrul fragil al unei situaţii tulburi. Aşa cum s-a deschis, filmul se şi închide cu o situaţie perfect firească, dar inautentică, înşelătoare. În ambele situaţii eşti pus în faţa unei scene de familie, un cuplu după ce a făcut dragoste, care se dovedeşte a fi un cuplu de amanţi, şi o familie reunită în jurul mesei de Crăciun, însă o familie care tocmai s-a desfăcut.
