REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA
O întâmpinăm ca pe un prieten al cărui zâmbet ne-a lipsit, al cărui glas îl regăsim cu bucurie. Un atu mare într-un spectacol pentru cei mici, această disponibilitate afectivă față de eroul aflat la a doua sa aventură, încrederea cu care îl urmăm, indiferent unde se va duce și ce va face în continuare. E un bun câștigat pe merit, meritul realizatorilor care au dat drumul în lume unui personaj cu farmec. E un merit esențial pentru serialul nepolițist ce trăiește nu atât prin ineditul situațiilor, cât prin prezența eroului — confundat ades cu interpretul. Prin ceea ce Călinescu numea fluxul simpatetic degajat de actorul de film — flux care în cazul spectacolului teatral poate funcționa și invers, stimulator, de la spectator către interpret. Mă gândesc chiar cât de avantajată ar fi fost interpreta Veronicăi noastre, Lulu Mihăescu, dacă și-ar fi creat dificila partitură pe o scenă, încurajată și de simpatia, de admirația copiilor. Am văzut-o în fața a două mii de oameni interpretând un cântec învățat cu o oră înainte, pentru gala vedetelor festivalului de la Moscova. Farmec, prezență, cuceritoare dezinvoltură întregesc acest talent despre care s-a vorbit prea puțin în cronica primului film. Datele naturale ale fetiței au fost strălucit valorificate de regizoarea Elisabeta Bostan, care și-a sporit aici pretențiile față de mica interpretă. Prezenței ei sensibile, siguranței interpretării muzicale din prima serie, i se adaugă aici și câteva momente de autentică trăire cinematografică. Mă refer la secvența întâlnirii Veronicăi cu greierul (Florian Pittiș), moment de inteligentă comunicare între doi actori ce se stimulează reciproc, izbutind — lucru rar pentru ecran — o adevărată relație de joc. Dialogul însuflețit e realizat nu numai din replici spuse ori cântate, ci și din priviri ce știu să asculte, din cântece ce se lasă privite nu numai auzite. Încântarea fetiței ajunsă în împărăția basmului, mai stereotip exprimată în alte scene prin aceeași pupilă mărită, aceeași expresie de interes difuz și general — e concretizată aici în șuvoiul de simpatie către personajul greiere, perfect identificat cu interpretul care a știut să-i stârnească partenerei sale admirație și emoție. Prin privirea Veronicăi, când fascinată, când compătimitoare la suferințele bietului greier, intrăm, fără a fi nevoie de vreun artificiu exterior, în lumea de fabulă și feerie. «Minunea» care nu se întâmplase la întâlnirea Veronicăi cu licuriciul sau cu vulpea, în prima serie, cu corbul sau cu rătușca din a doua serie, se produce acum, la intrarea eroinei în împărăția furnicilor, cu concursul acestui ghid-ghiduș plin de grație și fantezie, greierul lui Pittiș. Din nou în cazul unui personaj reușit, facem mai greu distincția dintre partitură și interpret. Cu toate că muzica l-a servit și pe Pittiș în aceeași măsură ca și pe ceilalți, el a reușit să smulgă chitarei din coajă de nucă note de vibrantă poezie și umanitate. Valorificarea acestui talent «născut nu făcut» pentru music-hall, poate fi, după «descoperirea» Veronicăi, un punct de maximă mândrie profesională pentru Elisabeta Bostan.
Dacă n-ar rămâne din plăcutul musical românesc decât această ideală pereche de interpreți ai genului, dacă n-ar rămâne decât cele câteva performanțe de ritm, montaj, culoare (baletul șoriceilor, goana de la moară, dansul furnicilor) și câteva siluete caricaturale amuzante (vulpea Vasilicăi Tastaman din prima serie, motanul lui Dem Rădulescu), și încă am avea motive să primim cu căldură prima și izbutita încercare românească a genului musical pentru copii. Dar motivele sunt mai multe. Chiar când partea a doua a Veronicăi suferă în raport cu prima de o oarecare monotonie a peripeției dramatice (rolul de amorsă al intrigii jucat de «trăistuța» din primul film I-a luat aici «rățușca» (apropo, atenție la abuzul de diminutive care banalizează replicile!), chiar dacă nu mai întâlnim originalitatea unor situații sau caractere (ca acea strălucită secvență a cursului de viclenie ținut fetiței de către vulpe, ori prinderea motanului la moară), firul general al interesului se menține. Repet, declanșat mai ales de simpatia pe care o transmite Veronica, cât și de acel erou al filmului, greierele-poet, schițat cu umor, poezie, invenție «scenică» de Florian Pittiș. Lui i se adaugă câteva miniaturale portrete de furnici (remarcabil jocul discret, frumusețea grațioasă și spiritualizată a Violetei Andrei), caricaturalele prezențe ale «contabililor» împărăției, dominate de rigoarea vajnicei apărătoare a ordinei, în persoana «împărătesei» Margareta Pâslaru.
O înțelegere matură a funcției sale dramatice în ansamblul filmului dovedește și creatoarea costumelor. Inventivitatea pictoriței Nelly Merola a devenit mai economică și prin aceasta mai eficientă artisticește. Dacă n-a mai putut (din păcate) modifica îmbrăcămintea prea greoaie a vulpii ori a corbului din prima serie, ce stingherea mișcarea plină de vervă a interpreților, a reușit, în schimb, să creeaze o seamă de costume noi, ce armonizează realismul cu convenția, funcționalitatea cu spectaculosul. Mai puțin îmbrăcămintea greierului (prea prozaică, agrementată de o tichie ce dezavantajeaza personajul), cât reușitele costume ale furnicilor, fluturilor și gărgărițelor din secvența amintită. Costume colante, cafenii, costume obișnuite de lucru, devin, prin câte un detaliu inspirat, grațioase și elegante straie de sărbătoare. Stilizarea și bunul gust au condus-o pe Nelly Merola la un echilibru pictural foarte greu de obținut din cauza fascinației pe care o exercită în permanență spectaculosul genului asupra pictorului scenograf. Rochia împărătesei furnicilor, cu frumoasa ei podoabă în stil popular, mi se pare un model de felul în care se poate valorifica, ingenios și rafinat, motivul folcloric în scenografia unei feerii.
