Naratoarea necreditabilă a popularului roman „Sunt o babă comunistă” (2007) e o muncitoare pensionată, care, la doi ani după căderea comunismului, a ajuns să regrete orânduirea care o adusese la oraş, îi asigurase o slujbă (cu mici privilegii) şi, în general, amenajase un canal de scurgere liniştită pentru tinereţile ei. Umilinţele, privaţiunile, corupţia de care se lovise personal în epoca Ceauşescu, ea încearcă să le minimalizeze (după cum continuă să ignore şi abuzurile mai mari care-i loviseră pe alţii), dar fluxul memoriei ei e structurat - de către romancierul Dan Lungu - astfel încât să nu-i lase nici o şansă: orice şi-ar aminti şi orice ar povesti, ea nu poate decât să dea de gol sistemul pe care încearcă să-l idealizeze. După cum a observat la vremea aceea criticul Mihai Iovănel, e greu de găsit în carte "anecdotică de dragul anecdoticii": aproape fiecare detaliu trebuie să
make a point împotriva comunismului. (De exemplu, un vagon de tren în care se juca eroina când era mică nu poate fi un simplu vagon de tren: el trebuie să fie taman unul dintre trenurile în care sovieticii furau grâul nostru!) În plus, romancierul asmute asupra eroinei nu unul, ci două personaje cu atribuţii de reeducatori ideologici: o croitoreasă victimizată sever de comunism şi nostalgică după valorile interbelice (nostalgii în care nu ni se semnalizează nici o clipă că autoamăgirea ar putea juca şi ea vreun rolişor, aşa cum joacă în nostalgiile ceauşiste ale eroinei); şi o fiică dojenitoare, măritată în Canada (despre ale cărei dojeni, iarăşi, nu ni se semnalizează nici o clipă că ar putea proveni, pur şi simplu, dintr-un alt
brand de conformism decât al mamei). Romanul aparţine (sfârşitului) unei perioade în care anticomunismul pur şi dur constituia "corectitudinea politică" a lumii bune româneşti: ce era strâmb în capitalismul local era pus pe seama temeliei comuniste pe care fusese clădit, iar cei care nu-i făceau faţă nu puteau fi decât ei înşişi de vină, pentru că se lăsaseră formaţi strâmb de comunism.
Filmul lui
Stere Gulea, pe de altă parte, este bine înfipt în lumea de după 2008, când, pe lângă investigarea lucidă a comunismului (care n-a devenit cu nimic mai puţin necesară), a început să devină posibilă şi chestionarea capitalismului. A fost o mişcare excelentă, din partea lui Gulea şi a co-scenariştilor Lucian Dan Teodorovici şi Vera Ion, să mute acţiunea în 2010 şi să dea liber undei de şoc a Crizei, întru tulburarea antitezei de "roman realist socialist" (după Iovănel) dintre mama trasă la fund de rămăşiţele lumii vechi şi fiica triumfal integrată în viitorul luminos care ar putea fi, cândva, al ţării întregi. În film, fiica şi soţul ei vin în vizită (la Călăraşi) nu din Canada, ci din America, şi nu triumfători, ci învinşi de Criză - concediaţi de corporaţia la care lucrau şi în pericol de a-şi pierde casa. Soţul e drăguţ, dar mai slab decât fata (scenariştii i-au scris un personaj puternic
Anei Ularu), care la un moment dat o pune chiar de o mică revoltă anticolonială. Iar vechii comunişti de părinţi sunt chemaţi să-i salveze, împrumutând bani de la un cămătar care s-ar putea să fie chinez - adică un vechi comunist înnoit. Între timp, pensionara (
Luminiţa Gheorghiu) îşi retrăieşte "Epoca de Aur" (din care vedem şi noi
flashback-uri), culminând cu instrucţia securistică şi cu regimul de carantină la care fusese supusă atunci când se anunţase o vizită a lui Ceauşescu la fabrica ei, iar ea fusese aleasă printre cei care urmau să-i strângă mîna. Făcând ca acest episod să fie mai grotesc şi mai umilitor decât e în carte, ba chiar mai grotesc şi mai umilitor decât tot ce mai povesteşte eroina cărţii, Gulea şi co-scenariştii săi îl pot folosi ca sinecdocă pentru caracterul grotesc şi umilitor al dictaturii lui Ceauşescu. Astfel, ei îşi eliberează naraţia de presiunea de a o tot corija pe eroină, de a înscrie gol după gol în poarta nostalgiei ei, presiune care apasă arta de ventriloc literar a lui Lungu. În film, trenurile sunt lăsate din când în când să fie doar trenuri (vorbind la figurat, căci ele nici nu prea apar, cu sau fără grâu pentru sovietici).
Din punct de vedere stilistic, limba audiovizuală folosită de realizatori este cea a
family entertainment-ului: de la codul bătrânesc folosit pentru a separa prezentul (color) de trecut (alb-negru), până la alegerea directorului de imagine (
Vivi Drăgan Vasile) de a lumina blocurile cât mai primitor, totul e menit să-l ţină pe oricare dintre membrii oricărei familii într-o
comfort zone. Gulea foloseşte această limbă fără a o particulariza în vreun fel, fără a-şi pune pe ea vreo pecete personală, ceea ce are toate şansele de a face filmul insipid în ochii selecţionerilor de festivaluri. Dar e un film decent, care merită văzut (şi discutat) în familie, pentru atitudinile de circulaţie tot mai largă (şi din altă eră decât cartea lui Lungu) pe care le formulează relaxat: vechea ordine era înjositoare pentru cetăţeni (nu în ultimul rând, pentru proletariatul a cărui dictatură se presupunea că o aplică Partidul), dar nu e ea de vină pentru toate strâmbătăţile noii ordini, iar dificultatea de a le înghiţi pe acestea din urmă este legitimă - nu mai e automat incriminabilă ca rămăşiţă a vechilor mentalităţi.
