​Valențele simfoniei în „Acasă”

     Cronica muzicii de film 
     Într-o vreme când tot mai numeroși regizori apelează ta compozitorii de muzică ușoară spre a-și ilustra filmele de actualitate (și nu numai!), căutând să speculeze și această nadă pentru spectatori pe care o reprezintă șlagărul, Constantin Vaeni preferă mai puțin atractivul dar mai profundul gen simfonic. Leitmotivul tragic al morții în câmp, lângă o fântână cu cumpănă și sub un uriaș copac singuratic, ar fi putut fi, desigur, și o mișcă­toare melodie de tip șansonetă, interpretată de glasul vreunuia dintre cântăreții cei mai în­drăgiți de către publicul larg; oricât de frumoasă și de emoționantă, o asemenea mu­zică n-ar fi fost însă capabilă să producă impresia complexă de mister și amenințare, de obsesie și durere, de mânie și disperare, pe care o realizează partitura Corneliei Tăutu. O muzică densă și tensionată, în a cărei sub­stanță au fost distilate cu mare meșteșug esențele străvechiului folclor românesc; o muzică de mare forță, multiplicându-și pro­gresiv, de-a lungul desfășurării filmului, va­lențele expresive (să ne gândim doar la origi­nalitatea acelui „dans tragic” ce însoțește, într-un moment de cumpănă, simbolica rotire a eroului cu excavatorul său): o muzică folo­sită cu parcimonie, ferindu-se să înece în torentul ei imaginea, ci marcând cu prezența sa doar câteva din momentele-cheie ale acțiu­nii cinematografice; o muzică nelipsită de ge­neroase teme cu autentic fior liric, ce comentează scene pe cât de obișnuite, pe atât de semnificative... Într-adevăr: ce poate fi mai obișnuit decât cumpărăturile unei familii sau secerișul griului? Și, totodată, ce poate fi mai semnificativ pentru profilul eroului nostru de­cât faptul că familia aceea pentru și împreună cu care face cumpărături nu este a sa (dar, cine știe dacă nu va deveni cumva) și nici combina pe care o conduce într-un triumfal seceriș nu este a lui (nu mai este a lui, dar va redeveni, cu siguranță)...
     Toate acestea și multe alte lucruri, pe care din imagine și vorbe le înțelegem târziu și cu greu, muzica le comunică imediat, simplu, fi­resc, fără emfază. Măiestria de simfonistă a compozitoarei și experiența ei in genul muzi­cii de film și-au spus și de astă dată cuvântul; iar partitura Corneliei Tăutu a avut, în plus, șansa unei interpretări de excepție: aceea a Filarmonicii din Cluj-Napoca, dirijată de Cris­tian Mandeal.