„Şi să rămâi curat, ca argintul strecurat...” M-a trecut un fior când ţiganul rob Carfin a rostit cuvintele descântecului pe care mi-l făcea bunica mea Ioana, cu scuipat întins pe tâmple, dacă mă durea capul. Sentimentul că văd imagini
live din Valahia anului 1835, transmise parcă cu o cameră de luat vederi aruncată peste timp, care mă cuprinsese de câteva ori, a ajuns la maximă intensitate. Aşa
trebuie să fi fost atunci, pe aici, parcă ştiu vorbele astea, oamenii ăştia, locurile, dintr-o copilărie fabuloasă, de secol XIX, a neamului meu, îmi spunea gândul dincolo de raţiune.
Acum, când scriu, şi luciditatea e din nou stăpână, ştiinţa ieşită din comun a
Aferim!-ului de a îmbiba ecranul cu
zeama timpului rămâne principala calitate a filmului regizat de Radu Jude. O premieră în cinematografia românească, în
genre-ul film istoric. Toate filmele cu acţiunea plasată în timp mai jos de sec. XX, de la
Independenţa României, Munţii în flăcări, Falansterul, Tudor, Haiducii, Cantemir-Muşchetarul român, trecând prin
Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare 1475,
Sentinţa, Mircea, până la
Columna, Dacii, Burebista, arată ca nişte
înscenări, mai bune sau mai proaste, structurate din perspectiva secolului XX.
Aferim! încearcă, şi în bună măsură reuşeşte, să fie
de-acolo, nu
despre.
Dacă aparatul de filmat ar fi existat în 1835, un Judele Radul, tânăr cineast de atunci, ar fi făcut acest
Aferim!, pe care critica bonjuristă a vremii l-ar fi considerat un film ”aievea”, ”politiceşte dirept”!
Aferim! se mai deosebeşte de filmele istorice clasice, chiar şi de unul remarcabil, cum este
Tudor, al lui
Lucian Bratu, cu acţiunea situată într-o perioadă apropiată, prin centrarea
pe viaţă, nu pe eroi sau un supererou (este şi motivul pentru care clasificarea filmului drept western, gen cu eroi, mi se pare neavenită). Filmul nu are prim-planuri, planul mediu e maximum de apropiere de personaje. Zapciul Costandin şi fiul său, dorobanţul Ioniţă, nu au nicio însuşire specială, nu au carismă, nu fac acte eroice. Funcţionează ca vehicule narative pentru această odisee amărâtă; tot căutându-l pe ţiganul fugar Carfin, întâlnesc oameni şi împrejurări din Valahia postfanariotă, o lume soioasă şi cenuşie, sperioasă şi crudă, în care oamenii sunt vânduţi, bătuţi şi futuţi ca animalele – într-o secvenţă memorabilă, un copil se roagă tremurând dezbrăcat în mijlocul târgului să-l cumpere şi pe el „cinstiţii boieri”, că e „rob harnic şi cuminte”; în alta, zapciul munceşte la o curvă de han, de câţiva sfanţi, ca la coarnele plugului.
Se conturează o moralitate socială pe care o recunoaştem ca etern românească: poţi să minţi, să înşeli, să dai mită, să înjuri şi să loveşti sărăntocii, după care, tu, om al legii, să pupi mâna boierului care taie oameni după pofta inimii sale, deşi ai încercat să-i salvezi. Şi să te consideri un model de cinste ce poate fi urmat de fiul tău...
Apropo de înjurături... V-aţi închipuit vreodată cum ar arăta un incident în „trafic”, ca astăzi, pe DN1, cu „şoferi” care şi-o zic la greu, în anul 1835? Vedem întruchiparea, vie, verosimilă şi amuzantă, a acestei idei scenaristice, datorită rostirii actoriceşti impecabile în „
slang”-ul epocii, dar şi aparatului de filmat cu care
Marius Panduru inventează în
Aferim! o imagine alb-negru străbătută de griuri, adâncimi ale câmpului, stropi de lumină şi pete de întuneric, comparabilă cu cea din Oscarul
Ida.
Fireşte,
Aferim! este corect politic în legătură cu asuprirea robilor ţigani lipsiţi de drepturi, cu antisemitismul preoţimii ortodoxe şi cu violenţa „legală” a bărbatului faţă de consoartă. Dar nu în modul demonstrativ, clişeistic, propagandistic până la stupiditate din
12 ani de sclavie, măreţul Oscar 2014.
Ţiganul lui
Jude e un om
de-atunci, o „cioară” adevărată, nu ca negrul de carton lucios al lui Steve McQueen, bineplăcut comitetelor antidiscriminare. Spre deosebire de românii care îl hăituiesc, Carfin, ţiganul, este „european”, a văzut Parisul şi Viena cu boierul...
Dar ideea maestră a lui Jude şi scenariştilor săi este crearea
senzaţiei de real cu ajutorul extraselor din scrierile unor autori de secol XIX. Real din livresc, paradoxal, nu? Şi totuşi, situaţiile şi fragmentele de dialog preluate sau adaptate din Nicolae Filimon, Cilibi Moise, Anton Pann, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion Budai-Deleanu ş.a., ba chiar şi din Cehov, îşi transferă excepţionala
expresivitate realistă literară în ţesătura filmului: „Dracu şade greceşte în curu smeritului”, „Dumnezeu ţine atâţia viermi pă sub pământ şi noi nu putem să ne ţinem unii pe alţii dasupra”, „Cine doarme, nu-i e foame”, „Scuipă-ne şi lasă-ne-n pace!”, „Ţara geme sub tătari, pizda bea cu lăutari...”.
Sunt şi momente în care Radu Jude pierde măsura şi falsează: îl pune pe zapciu să filozofeze ce vor zice generaţiile viitoare de el şi de fiu-său sau să hamletizeze cu un craniu de cal în mână. Există şi o gafă, destul de groasă: cucoana Sultana (Mihaela Sârbu, nu prea în apele ei în rol) i se adresează zapciului Costandin cu: „Bine, Carfine...”.
Altfel, actorii,
Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Toma Cuzin, bine aleşi, calcă replica fără greş, stăpânind inflexiunile verbale „de epocă” şi cuvintele arhaice, dificile (subtitrarea în engleză a unor asemenea dialoguri e chiar trădare, nu traducere; mă întreb ce-or fi înţeles spectatorii Festivalului de la Berlin din splendidul spectacol lingvistic, când nici românii nu ştiu ce-o fi aia huzmet, helbet, tacrir, ipolipsis, piroforii, pitac, besactea, maşala...).
O menţiune specială pentru „neprofesionistul” Alexandru Dabija: dacă ceilalţi sunt foarte buni, Dabija
este. Punct. Ameţitoare întruchiparea cruzimii molcome, înecată în lihtis, în caftan, ciubuc, işlic, a boierului Iordache, atât de pregnantă încât n-am să mă mai pot gândi de-acum la boierul român fără să îmi vină în minte pe loc ipostasul lui Dabija.
Cu un titlu turcesc, cinematografia română are, în sfârşit, un film istoric cu adevărat românesc. Care mă face să-mi simt strămoşii.
Ce altceva pot spune lui
Radu Jude,
Ada Solomon, Marius Panduru şi întregii echipe decât: Aferim!
