REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Universul uman în „Aşteptarea”


     Nu poţi, văzând Aşteptarea, să nu te gândeşti imediat (fără vreo comparaţie valorică, pentru că ea nu şi-ar avea rostul) la un alt film care, curios, se desfăşura, ca şi acesta, în umbra unei locomotive: Totul de vânzare de Andrzej Wajda. Într-o dimineaţă, un tren îl târa sub roţile sale pe Zbigniew Cybulski, grăbit spre filmare. Pornind de la această întâmplare zguduitoare, cineastul polonez a realizat filmul-portret pe care îl ştim, o evocare a marelui actor din amintirile celor ce l-au cunoscut. Moartea nu mai era în felul acesta ireversibilă, nu mai îngheţa totul, dimpotrivă, declanşa un act creator, viu, şi prezenta lui Cybulski era copleşitoare în fiecare moment, fără ca el să mai apară vreo clipă pe ecran. Creaţia era mai puternică decât viaţa.
     O stranie, foarte stranie asemănare, a făcut ca pelicula lui Şerban Creangă să se afle aproape în aceeaşi situaţie cu un alt mare actor, Ştefan Ciobotăraşu, care înceta subit din viaţă, în timpul turnării filmului. Viaţa lui devenea astfel destin, potrivit unui cunoscut adagiu, iar ceea ce vedem astăzi pe ecrane e materialul care a apucat să fie turnat şi a fost completat apoi în absenţa protagonistului, scenariul şi întreaga desfăşurare a filmului fiind restructurate în funcţie de această situaţie — nu poate fi privit acum decât cu sentimentul tulburător al unui fascinant portret cinematografic, al unei ultime şi antologice imagini a celui care a fost „nea Fane”. Şi de data aceasta, creaţia s-a dovedit a fi mai puternică decât viaţa.
     Aşteptarea este, după Căldura, a doua colaborare dintre scenaristul Horia Pătraşcu şi regizorul Şerban Creangă. Scenaristul (care a „scris” filmul special pentru Ştefan Ciobotăraşu) şi-a extras subiectul — potrivit unei constante preocupări — din imediata actualitate, oprindu-se asupra unei întâmplări obişnuite, ce nu conţine în sine nimic spectaculos, dar care este marcată de o profundă încărcătură afectivă: „nea Fane”, vechi ceferist, iese la pensie. Propoziție simplă, rezumând — la nivelul imediat al epicului — întreg filmul. Un om care şi-a petrecut aproape toată viaţa pe locomotivă, îndrăgind-o ca pe un copil, se retrage cu conştiinta datoriei împlinite. Omul acesta şi-a făcut de-a lungul anilor nenumăraţi prieteni, este cunoscut şi iubit de toată lumea. De o integritate morală şi în acelaşi timp de o bonomie cuceritoare, el a devenit un fel de părinte al tuturor, la care fiecare apelează în momentele dificile. Este „nea Fane”, gata oricând să ajute cu vorba sau cu fapta, într-atât de preocupat de ceilalţi, încât uită uneori (nepermis) de el însuşi. Prezenţă indispensabilă aproape, acasă şi la locul de muncă, „nea Fane” trebuie să abandoneze treptat anumite obişnuinţe şi să se adapteze unui univers de viaţă care are alte date materiale, morale şi psihologice. Bătrânului îi e greu. Uneori se simte singur, pentru că oamenii nu sunt întotdeauna atenţi (nu din rea voinţă, ci din grabă) şi uită, de pildă. că „nea Fane" i-a invitat la masă. Alteori se simte inutil, deşi se înşeală şi ştie că se înşeală, iar faptele îi vor arăta că mai este nevoie de el. În alte momente se simte obosit şi bătrân, are ameţeli şi dureri, îi este rău, se crede ajuns la capătul vieţii, deşi faptele îl vor contrazice din nou.
     Ce se întâmplă cu şi în acest om? Cum este atunci când începi să simţi că ai un trecut şi când trebuie să aştepţi să te obişnuieşti (pentru că asta nu se învaţă) cu o anume tristeţe şi singurătate? Acesta este (de fapt), la un nivel mai adânc, care nu poate fi povestit, filmul. Şi nu poate fi povestit pentru că în această zonă delicată cuvintele nu nimeresc o realitate precisă, o pot cel mult învălui. Mai mult decât vorbele, lucrurile şi adevărul lor se exprimă în gesturi mărunte, în priviri şi în mersul legănat al lui „nea Fane”, în zâmbetul lui larg, de neuitat, care nu mai ştii dacă este al lui „nea Fane” cel din film sau cel din viaţă.
     Două probleme importante au stat în faţa realizatorilor: de a contura acest univers psihologic individual cu totul aparte, de a face un portret cu alte cuvinte, şi de a-l încadra apoi în universul uman înconjurător, de a-l pune în relaţie cu o realitate cotidiană, foarte cunoscută spectatorului. În ansamblu, procesul a decurs firesc, fără greşeli, deşi în câteva rânduri o anume separaţie şi alternanţă a momentelor cu „nea Fane” şi a momen­telor „cu ceilalţi” este vizibilă. Punctul de rezistenţă al filmului care face din el o importantă reuşită constituie observaţia caracterologică, desfăşurată aici cu o concizie şi cu o precizie remarcabile. Este o calitate a regizorului, care girase, de altfel, cele mai interesante momente din precedenta sa peliculă, Căldura. În Aşteptarea, ea constituie factorul principal şi în acelaşi timp liantul filmului. Atunci când această observaţie caracterologică e dirijată în afara personajului principal, ea surprinde un univers social de o mare varietate, o realitate umană foarte cunoscută spectatorului aşa cum spuneam prezentată în lumina celui mai desăvârşit firesc. Naturaleţea ambianţelor, a situaţiilor şi a tipurilor de oameni (fie ei şi pasager surprinşi) este îmbucurătoare, aceasta fiind se ştie — o problemă în bună parte nerezolvată încă a cinematografiei noastre. O subliniază de altfel -- participarea susţinută a publicului, care se dovedeşte deosebit de receptiv la aceste secvenţe pe care le recunoaşte şi în care se recunoaşte.
     Iar atunci când observaţia caracterologică este îndreptată asupra personajului principal, filmul dobândeşte valenţele unei gravităţi impresionante, evoluând, treptat dar sigur, spre zona dificilă şi rareari abordată de realizatorii noştri, a „cinematografului poetic", pentru că, în ultimă instanţă, Aşteptarea este un film poetic, despre împlinirile şi amurgurile bătrâneţii, despre bucuriile şi tristeţile unui om. Conţinutul său este unul dintre cele mai bogate şi mai nobile cu putinţă, tocmai pentru faptul că vorbeşte despre om şi despre oameni. Nu de puţine ori acest film realizat cu atâta acurateţe profesională este atins de fiorul rar al poeziei care îl învăluie într-o aură de delicateţe şi nostalgie. Putem spune — fără teama de a greşi — că este una dintre cele mai interesante şi mai reuşite pelicule realizate în ultima vreme de Studioul „Bucureşti”.
     Ea demonstrează încă o dată (dacă mai era nevoie) că drumul împlinirii într-un cinematograf adevărat, conştient de misiunea sa de a pune în valoare conţinutul umanist al unei realităti, trece obligatoriu prin dificila „şcoală” a filmului de actualitate, inspirat din cotidian, adresându-se contemporanilor,
     Aşteptarea s-a bucurat de excelenta interpretare a grupului de actori alcătuit din Nina Zăinescu (un debut de mare siguranţă artistică), Vladimir Găitan, Aurel Giurumia şi Ernest Maftei — în rolurile principale. Ei au fost în acest film partenerii lui „nea Fane”, interpretul memorabil al atâtor roluri, care va rămâne neuitat în conştiinta publicului cu această ultimă şi extraordinară creaţie a sa, sumum-ul unei cariere strălucite. Pentru că e greu, e imposibil să uiţi chipul lui „nea Fane”, pe care îl vedem zâmbind aici, pentru ultima oară, aşa cum nu mai el ştia s-o facă. Pentru că, aşa cum spunea regizorul filmului, „oameni ca el ne dau putere”.
 
(Contemporanul 17 septembrie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: asteptarea film, aurel badescu, cronica de film, serban creanga

Opinii: