Ambiţia documentarului
Animat de profesionişti siguri pe uneltele lor, făurit de regizori, operatori, ingineri de sunet ce cunosc temeinic toate secretele meseriei, documentarul românesc contemporan a înregistrat, într-o existenţă de peste trei decenii, izbânzi notabile, consfinţite de atâtea şi atâtea ori cu laurii a importante competiţii cinematografice. Au fost remarcate astfel, de-a lungul anilor, în cele mai diverse confruntări din ţară şi de peste hotare, nu numai «originalitatea, inspiraţia şi lipsa de uniformitate în stil» a unor filme din speciile de bază ale genului (această precisă caracterizare a lui Georges Sadoul ridicase cândva la cote apreciabile tonusul vital al nonficţiunii autohtone), ci şi valoarea tehnică şi educaţională a scurtmetrajelor strict specializate, respectiv a peliculelor ştiinţifice, turistice, de protecţia muncii, sportive etc.
Succesele trecutului, ca şi evidentele calităţi etalate de unele dintre înfăptuirile prezentului, ne insuflă speranţa în posibilitatea unor noi şi prestigioase reuşite viitoare; până atunci, să încercăm a arunca o privire, fie şi sumară, asupra situaţiei actuale nu tocmai înfloritoare la capitolul consacrărilor oficiale. Trebuie spus de la bun început, că nu considerăm cupele, diplomele sau medaliile, inclusiv cele internaţionale, drept barometre axiologice infailibile; obţinerea de distincţii, o ştim cu toţii, se dovedeşte astăzi o întreprindere dependentă de multe ori de factori extrem de subiectivi şi de imprevizibili, ca să nu zicem altfel. Peste tot în lume întrecerile profesionale devin pe zi ce trece mai strânse şi mai pretenţioase, iar documentarul n-are cum se exclude rigorilor general consimţite ale concurenţei. Într-un atare context, diminuarea treptată a numărului recompenselor cu adevărat însemnate cucerite de realizatorii de la «Sahia-Film» apare ca un fenomen explicabil şi chiar previzibil.
Explicabil nu înseamnă însă şi acceptabil. Pentru că, mărturisite ori ba, pretenţiile noastre ale tuturor faţă de producţiile de nonficţiune se asociază inevitabil amintitelor biruinţe de ieri; că documentarul s-a situat în momentele sale faste în avangarda ecranului naţional, rămâne încă un amănunt esenţial peste care nu se poate trece uşor. Marea majoritate a cineaştilor afirmaţi plenar atunci sunt şi acum la datorie, lor alăturându-se pe parcurs forţe creatoare proaspete şi entuziaste. Şi, ceea ce apare cu deosebire evident, în destule filme iscălite de autori din vechea şi din noua generaţie, pot fi desluşite în continuare notaţii preţioase de autentic cinematograf, pot fi descoperite trăsături specifice, ce atestă o cunoaştere profundă a materiei şi a formulelor genului.
Dar, dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, unde ne sunt premiile? Întrebare deloc insidioasă, ci doar simplă şi firească. Sau, cu alte cuvinte, de ce, dacă meşteşugul realizatorilor atinge cote ridicate, inserarea în circuitul internaţional al valorilor se produce atât de greu? De ce, la principala reuniune europeană a scurtmetrajului, în speţă la Festivalul de la Oberhausen, documentarul românesc face, de câţiva ani buni, pură figuraţie? De ce filmul ştiinţific, altădată un concurent redutabil, a slăbit şi el ritmul? Şi ar fi destul de lesnicios să lungim lista «de ce?»-urilor.
Importantă mi se pare însă, nu atât formularea de interogaţie, cât găsirea de soluţii. lar acestea se află nu în condeiele cronicarilor, ci în agerimea privirilor «oamenilor cu aparatul de filmat». În capacitatea lor de a observa, dar în cazul documentarului nostru, oarecum paradoxal, şi în capacitatea de a renunţa. A renunţa la unele mijloace de expresie perimate, înveşmântate în haine formal strălucitoare; a renunţa la comentariile greoaie şi inoportune; a renunţa, printre altele, la contrafacerea cu virtuozitate a unor variaţiuni pe teme excesiv de bătute. Căci nota cândva un ilustru specialist al domeniului, «documentaristul nu e nici luptător, nici cabotin; el e mai curând un profet, preocupat de implicaţiile cele mai largi ale apropierii dintre oameni, un propagandist ce se dovedeşte un convingător instrument al timpului său».
Scriam în numărul trecut al revistei despre posibila renaştere a şcolii documentaristice româneşti. În pofida oricăror aparenţe contrare, consideraţiile de mai sus nu sunt altceva decât o nouă afirmare a acestui deziderat.
