Elisabeta Bostan (însoțită și de astă dată de scenarista
Vasilica Istrate) a hotărât să dea nou contur filmic propriilor căutări consecvente — ce s-au dovedit întotdeauna și încântătoare — pe drumurile copilăriei. Premisele subiectului fiind furnizate de viața însăși: eleva maestrei de astăzi, studenta la regie Alexandra Foamete, se află pentru a doua oară în fața camerei de luat vederi, după ce, în urma cu mai bine de douăzeci de ani, destinul i-a fost marcat de apariția în vestitul serial
Năică, încununat cu lauri pe meridianele globului. Raza de soare este racordul inspirat at reîntoarcerii în trecut la care e invitată tânăra cu aparatul de filmat, prospectând — la rândul ei — chipurile candorii. Zeci de chipuri, învolburate în zborul unui carusel, care o trimit cu gândul la propria copilărie. Pornind în căutarea partenerului de la cinci ani, îl regăsește tată a doi copii și, împreună, vor derula filmulețele, amintire, pentru ea, obsedante.
O tulburătoare secvență finală va împlini simbioza dintre un text poetic — slova eminesciană „O, rămâi”, pusă pe note cu venerație de către Nicu Alifantis — și metafora cinematografică creând tensiunea interioară. Valorizând totodată, retroactiv, jocurile de lumini și umbre, momentele de „meditație” ale prichindelului Năică pe chipul căruia se ghicește efortul de a înțelege legile naturii înconjurătoare, dar și bucuria teribilă la descoperirea câte unei idei „salvatoare”. Isteț și cu intuiții precoce, în luptă mai întâi cu sine, dorind să-și domine temerile și să se descurce singur, se hazardează în „dialoguri” curajoase și hazoase pe de o parte cu ființele necuvântătoare (gâscanul, peștișorul, pisica, pasărea, măgarul, vulpea, veverițele, berzele, rațele), pe de altă parte cu obiectele neînsuflețite, un cui care-i agață faimoșii săi nădrăgei susținuți de o unică bretea, un borcan și o scară, o ființă și un sac cu nuci, un cimpoi, fulgii unei perne, o veche bicicletă, o amărâtă droșcă și chiar șipcile cuștii de păsări în care-și începe temerara aventura de „cucerire” a Capitalei, deasupra căreia va rămâne să planeze simbolic pălăriuța sa de pai. Și astfel puștiul de-o șchioapă are revelația libertății (
Năică și peștișorul), se entuziasmează de victoria Binelui asupra Răului (
Năică și vererița), trăiește sentimentul complicității cu „miracolul” vieții (
Năică și barza), iar ca să-și împlinească un vis, învinge toate opreliștile, oricât de burlești ar fi ele (
Năică la București). Dezlănțuite în suită, veritabilele farse „de ogradă” sunt speculate și susținute cu farmec și exuberanță de micul Bogdan Untaru, astăzi un promițător „june prim neprofesionist”. Arcul se întinde de la afect la intelect, lacrima eroului vine să se contopească cu cea din colțul ochiului spectatorului matur — filmul provocând nu doar o stare de suflet, ci și o stare de reflecție.
Bijuterii de autentică puritate spirituală cele patru episoade
Năică (substanța epică a prezentei investigații) își păstrează — dacă nu cumva își sporesc — caratul autohtonității. Surprins din perspectiva vârstei primelor experiențe personale, mediul bucolic arată ca un tărâm de basm, chiar în inima țării, acolo unde șesul întâlnește muntele, iar lacul codrilor albastru e străjuit de brazi și păltinași, un loc în care par fi dat întâlnire și Creangă (într-o parafrază la „Pupăza din tei”), și Sadoveanu (cu a sa „Dumbrava minunată”), și Coșbuc (într-un crâmpei de „Iarna pe uliță”), și Eminescu (cu neuitata sa interogație: „
Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?”). Un neașteptat raport de complementaritate se instituie între patriarhalitatea imaginilor de odinioară și modernitatea celor din contemporaneitate. Datorite scenografiei lui Dumitru Georgescu și costumelor
Andreei Hasnaș, secundele entități sensibile ale peliculei aduse în primplan de surprinzător de dinamicul operator
Ion Marinescu împletesc pitorescul vibrant al arhaității rurale cu neostentativul rafinament al cotidianului citadin (care — iată — a influențat și stilul autorului imaginii). Dezinvolta mișcare în timp și spațiu îi datorează mult și monteuzei Cristina Ionescu, pentru că fluența înlănțuirii potențează forța emoțională intrinseca, așa încât narațiunea să se poată dispensa de cuvânt. Și ambianța sonoră înlesnește evocarea, acest lucru fiind meritul inginerului de sunet
Andrei Papp și al
Ilenei Popovici care a ales ilustrația muzicală ce picură, clipă de clipă, de melancolie în concentrice cercuri asemeni undelor apei care mai reflecte, într-o înghețată zi de iarnă, strălucirea nuferilor unei toride dimineți de altădată.
Nespus de amuzantă la anii ingenuității absolute, desprinsă parca dintr-o pânză de Tonitza, cu băsmăluța ei roșie cu buline, eroina filmului de astăzi, acum de pe alta poziție, cea a creatorului de univers artistic, reia în posesie teritoriul de introspecție. Elementul ludic își asociază pentru încă o dată atuul cinematografic al iluzoriei reversibilități. Întoarcerea în copilărie (atât de minunat închipuită de un travling înainte prin pădurea în care plutesc aburii nostalgiei, trunchiurile paralele fugind spre infinitul intangibil) e imposibilă. Imposibilul poate fi atins însă prin magia cinematografului care reconvertește timpul, dând roata vremii înapoi. Dar, cu adevărat, tinerețea fără bătrânețe se poate dobândi doar atunci când nu se abandonează perpetua căutare de sine. Printre ceilalți, printre copiii de astăzi care, desigur, peste ani, vor scrie din punctul lor de vedere cronica acestui film.
