După toate aparențele,
Italiencele e un film care ajunge la public. În fine, ceva din el ajunge la public, restul se împraștie. Și e un rest mare.
Italiencele, filmul de debut al lui
Napoleon Helmis, inspiră bunăvoință: are personaje simpatice (chiar şi cele antipatice), o anecdotică îmbelșugată, o suprafață aglomerată care poate să dea iluzia vitalității, cel puțin un principiu sanătos (filmele există ca să placă oamenilor) și cel puțin câteva idei decente despre punerea lui în aplicare (
Sergiu Nicolaescu invocă același principiu, dar ideile lui sunt inepte). Ultima oară când m-am interesat, filmul părea să se înțeleagă bine cu publicul, și atunci când un film românesc diferit de
Garcea și de
Orient Express - într-un cuvânt: normal - reușește această performanță, oricine are vreo problemă riscă să treaca drept strică-chef. Am spus „strică-chef”? Atunci trebuie sa spun „prezent”. Și apropo: am o problemă.
Italiencele e o comedie populară care-și propune să atace, cu o robustețe aproape neînfrânată (sau înfrânată, exact atât cât trebuie, de tact), subiecte delicate ca starea satului sau traficul de carne vie - e vorba despre două surori dintr-un sat oltenesc, care, ademenite de gustul unor căpșuni inexistente, pleaca în Spania și se trezesc în Italia. Dar, cu tot dinamismul său de suprafață, filmul n-are destulă energie ca să-și ducă la capăt vreo temă sau vreun conflict. Nu e plictisitor; pur şi simplu nu e - de la un punct încolo, se dezmembrează sub ochii tăi, sărind de la o secvență nerezolvată la alta. E păcat, pentru că, în rolul surorii mai mari, Mara Nicolescu putea fi o mare luptătoare, iar interpreta surorii mai mici,
Ana Ularu, putea să ne ia cu ea în căderea înspăimântătoare de la a nu ști nimic la a ști prea multe.
