În 1910, adică la 16 ani, a debutat strălucit pe scena bucureşteană, în urma unui accident norocos, acelaşi banal accident norocos prin care stelele sunt aduse pe pământ (protagonista fiind bolnavă, în ultima clipă,... etc.)
În 1919, adică la 25 de ani, devine directoarea teatrului Excelsior. Peste doi ani pune bazele unui teatru nou: Teatrul Mic. Pe amândouă le-a condus cu o eleganţă de primă balerină şi cu o mână de fier. Debutul în film a fost mai puţin fericit, pentru că primul ei film era un romanţ destul de stângaci (filmul se numea
Ţigăncuşa din iatac. Era regizat de germanul Alfred Halm şi conţinea o poveste de la 1850 cu multe lacrămi, despre trista soartă a ţiganilor).
E dezamăgită dar nu descurajată. Pe scenă, publicul o aclama ca pe o favorită. Cronicarii scriau despre ea că este o actriţă pentru care calificativul «de temperament» e prea palid. Nu temperamentul caracterizează jocul său, ci frenezia.
Robert de Flers, mai exact Robert de Pallevé de la Motte Ango marquis de Flers, scriitorul la modă, despre care criticii scriau că dă literaturii mai mult sos decât friptură, dar care era atunci un nume în vogă şi care venise în România — după cum spun documentele «într-o delicată misiune diplomatică», trecând prin Bucureşti, este şi el lovit de o schijă din bomba care se chema Elvira Popescu.
Actriţa dum-dum este invitată la Paris. În câteva luni trebuie să treacă proba de foc: o ilustră necunoscută faţă în faţă cu Parisul blazat, Parisul care n-a învăţat să digere numele străine. Se urcă deci pe scenă şi joacă. Joacă vorbind cea mai ciudată franceză care s-a vorbit pe o scenă în ţara lui Voltaire. Piesa se numea «Verişoara din Varşovia» şi era scrisă de Verneuil, dramaturg, scenarist, actor de teatru, actor de cinema şi în final sinucigaş. Ca şi toate celelalte piese pe care le va scrie pentru ea, treisprezece ani de aici încolo, piesa era croită după toate reţetele teatrului bulevardier şi spectacolul nu ar fi reţinut poate atenţia dacă nu ar fi apărut în el acest meteor care se va numi de aici înainte Popesco. Piesa înregistrează 1.000 de reprezentaţii. După ea se face un film. O anchetă în rândul publicului o indică pe doamna Elvira Popesco printre cele mai populare vedete din Franţa (mai populară decât Greta Garbo).
Piesele în care apare de aici încolo sunt, de cele mai multe ori, făcute zob de critică. Autorii sunt trataţi de sus sau pur şi simplu sfârtecaţi. În cele mai mari cataclisme dramaturgice se găseşte însă întotdeauna un moment de linişte ca să se strecoare un elogiu la adresa ei. Sub furtuni şi uragane pământul se pârjoleşte, dar ea rămâne neclintită ca un cedru de Liban.
Devine o instituţie pariziană.
Devine un fenomen. În timp ce toată lumea teatrului se străduieşte să-şi perfecţioneze pronunţia, ea se străduieşte 10, 20, 30 de ani să nu-şi piardă accentul străin.
Forţa Elvirei Popescu stă totuşi nu în faptul că a apărut ca o minune. Minune de o seară, comete de o oră, luceferi de o zi — s-au mai văzut. Forţa ei este că a rămas un miracol, un miracol de un deceniu, de două decenii, de trei decenii, de patru decenii, un miracol care durează şi azi. Că este şi astăzi o vrăjitoare, o seducătoare vrăjitoare de 74 de ani. Cuvântul vi se va părea poate exagerat, dar vă mărturisesc, nu sunt capabilă să găsesc un cuvânt mai aproape de adevăr pentru o septuagenară, care ziua conduce două teatre, iar seara stârneşte Parisul, îl face să alerge la teatru, nu pentru piesă (piesele în care joacă pot fi uneori submediocre), nu pentru montare (montările în care apare pot fi uneori mai mult decât modeste), ci ca s-o vadă pe ea, ca să se bucure de prezenţa ei septuagenară, de accentul ei ciudat, să se contamineze de exuberanţa ei scăldată în toate vitaminele vieţii.
Am revăzut-o relativ recent în «Prezicătoarea». Când a intrat pe scenă, în sală a trecut un fior şi s-a auzit un murmur. Timp de două ore prezenţa ei pe scenă a fost un foc bengal, o explozie de curcubee, un munte dinamitat. Când la sfârşit am întâlnit-o în cabină, mergea sprijinită în baston, era istovită, vorbea stins şi spunea cuvântul «dor» la fiecare frază.
Ar fi prea puţin să spunem că Elvira Popescu a fost şi este o mare actriţă. Ea a fost şi rămâne un mare spectacol.
