Un scenarist creator de lumi

      Încă din titlu, monografia dedicată lui Dumitru Radu Popescu sugerează legătura dintre proza scriitorului și creația scenaristului cu același nume. Bun cunoscător al literaturii române, autorul Titus Vîjeu face un joc de cuvinte referitor la romanul „F”, unul dintre cel mai importante titluri ale noii literaturi apărute după ruptura decisivă de dogma realismului socialist de import sovietic. Iar subtitlul cărții, „scenaristul unor îngeri veseli, scenaristul unor îngeri triști”, conține o aluzie la cea mai cunoscută (și, probabil, cea mai jucată) piesă de teatru a aceluiași autor, „Acești îngeri triști”.
     Fără a face caz de (evidenta) sa competență în domeniul relației dintre literatură și cinema, autorul reușește să plaseze studiul „cazului D.R.P.” într-un con­text foarte bine cunoscut, din care nu lipsesc reperele internaționale (numele altor faimoși scriitori-scenariști: John Steinbeck, William Faulkner, Jean-Paul Sartre) și naționale (Marin Preda, Titus Popovici etc.). După Titus Vîjeu, D. R. Popescu este „un Faulkner român”, pentru că „a reușit să integreze creația sa scenaristică unei opere vaste, cuprinzătoare și plină de originalitate”.
     Titus Vîjeu trece în revistă creația cinematografică a lui D. R. Popescu, de la debutul din 1963 (cu Un surâs în plină vară, regia Geo Saizescu), până la ultimul lungmetraj pe genericul căruia semnează, în 2005 (15, regia Sergiu Nicolaescu). Filmologul consacră atenție fiecărui titlu din filmografia scenaristului, dar ele nu sunt judecate în sine, ci în ansamblul unei opere unde s-au afirmat particularități definitorii, mai ales în colaborarea constantă cu unii regizori. Dacă în cele trei lungmetraje regizate de Saizescu (Un surâs în plină vară, Balul de sâmbătă seară și Păcală) se distinge harul replicilor și al situațiilor comice, în filmele lucrate împreună cu Alexandru Tastos (Duios Anastasia trecea, 1979, și Fructe de pădure, 1983) se impune fibra tragică a scrisului lui D. R. Popescu și forța portretului moral. După ce semnalează colaborarea anterioară în teatru, ca factor favorizant al muncii în echipă cu Tatos, Vîjeu demonstrează de ce filmele lor comune rămân prin­tre titlurile marcante ale cinemaului românesc de dinainte de 1989. Aclimatizare a mitului Antigonei în lumea unui sat dunărean în timpul celui de-al doilea război mondial, în care o tânără învățătoare înfruntă interdicția autorităților locale de a îngropa un partizan sârb, Anastasia îi ocazionează autorului cărții subtile analogii, ca aceea cu Theo Angelopoulos, care evocă tragedia războiului, în locuri apropiate, în Pasul suspendat al berzei. Filmologul afirmă: „Să consemnăm deci această prioritate a scenaristului român în schițarea tulburătoarei lumi thanatice ivită pe malul fluviului Istros și unde Anastasia e singura care cutează să încalce porunca”.
     O analogie inspirată, cu lungmetrajul lui Andrei Tarkovski Copilăria lui Ivan, este inteligent demon­strată în paginile dedicate unui alt titlu important in filmografia lui D. R. Popescu, Prea mic pentru un război atât de mare (1970), apreciatul debut în regie al lui Radu Gabrea. Inspirat de un caz real (al copi­lului de trupă Marin Lungu), scenariul se bazează pe „romanul cinematografic” publicat de scriitor în 1969, prima operă cu acest profil din literatura noastră. Demonstrația că avem de-a face cu un scenarist-au­tor este susținută de Titus Vîjeu și prin identificarea unor motive reluate constant în creația scenaristică a lui D. R. Popescu, precum cel al „mireselor din tren”. Aici se pot înscrie și scenariile pentru Mireasa din tren (1980) de Lucian Bratu și Turnul din Pisa (2002) de Șerban Marinescu, dar și Rochia albă de dantelă (1989), poetico-alegoricul film semnat de Dan Pița. Aceste lungmetraje au oferit unele dintre cele mai dense partituri actrițelor noastre, care au creat, pornind de la ele, roluri memorabile: Anda Onesa în Duios Anastasia trecea, Aurora Leonte în Mireasa din tren, Diana Gheorghian în Rochia albă de dantelă.
     Un alt motiv constant al scrisului cinematografic purtând semnătura D.R.P. , cel al saltimbancului rătă­citor, este analizat mai ales în Căruța cu mere (1983), regizat de George Cornea, dar și în Nelu (1988, regia Dorin Mircea Doroftei). Sugerând relații subterane cu admirația statornică a scenaristului-dramaturg pentru opera lui Shakespeare, acest trop constant în opera sa cinematografică îi confirmă lui Titus Vîjeu o subtilă constatare a lui Nicolae Balotă în legătură cu opera lui D. R. Popescu: „Spațiul imaginar din nuvelele și romanele lui D. R. Popescu este un fel de corabie a nebunilor, vas într-o tragică derivă, în care se desfășoară dansul macabru și grotesc totodată al unei lumi exasperate” (în „Universul prozei”, Ed. Eminescu, 1976, p. 194).
     Cartea recurge la păreri autorizate privind opera scenaristului. Unele se referă la activitatea literară: „Nuvelist și romancier, dramaturg și eseist, D. R. Popescu fusese caracterizat de regretatul critic și isto­ric literar S. Damian «cel mai artist dintre prozatorii români»”. Altele se referă la domeniul scenaristicii, unde contribuția autorului este astfel apreciată de Călin Căliman, în „Istoria filmului românesc 1897- 2017”: „Trăsăturile distincte ale scenaristului pentru film (și nu numai pentru film) practicat de D. R. Popescu: predilecția pentru spectaculos și insolit, o narațiune densă, bogată în întâmplări, în neprevăzut și, neapărat – în miezul notației realiste de viață –, un nucleu poetic, care conține și sâmburele simbolic al personajelor sale”.
     „F – de la Film. Dumitru Radu Popescu” vine să întregească bogata operă filmologică a lui Titus Vîjeu, care a mai publicat cărți de referință dedicate unor cineaști români, precum regizorii Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc, Nicolae Mărgineanu, Dan Pița sau directorul de imagine Florin Mihăilescu.