REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Un saltimbanc la Polul Nord” – cronică de film


     Când a apărut filmul Saltimbancii, partea întâi a poveștii continuate prin Un saltimbanc la Polul Nord, am făcut, în cronica mea, ceva destul de neobişnuit. Am lăudat filmul viitor, pe care nu-l văzusem. Scriam că primul film, printre alte calităţi, o are şi pe aceea de a fi o introducere, un prolog, pentru a arăta bine că de-abia în filmul al doilea vom avea aventurile cu adevărat interesante, isprăvile ursului polar Fram cele mai uimitoare. De aceea socot că ar fi bine ca aceste două filme să fie proiectate împreună, ca două „părți” ale aceluiaşi film. Mai sunt şi alte motive. Interpreta principală, Carmen Galin, prezintă în partea întâi performanțe pe care nu le mai găsim în partea a doua. Vă amintiți că ea executa numerele de circ? Ştiți oare că în spectacolul cheie de trapez la mare înălțime, unde se zboară din trapez în trapez, Carmen Galin nu era dublată, ci făcea singură acele periculoase lucruri, ba încă şi cu o graţie, cu o eleganță de mare specialistă. Spectatorul care nu a văzut partea întâi ar fi deci frustrat dacă cele două părți n-ar fi proiectate împreună. Tot în ordinea tehnicii de actor, găsim în ambele „episoade” — scrise de Vasilica Istrate şi regizate de Elisabeta Bostan — acea vorbire fără sunet a conversațiilor văzute mai de la distanță. Buzele, ochii se mişcă, gesturile se succed variate, dar nici un cuvânt nu se aude. Carmen Galin face asta şi ne dă impresia că am înțeles mult mai mult decât dacă am auzi convorbirea.
     Iată acum şi aspecte pe care le găsim numai în partea a doua. În primul episod, Fanny (așa se cheamă personajul) era o fată isteață, caraghioasă şi plină de grijă pentru fratele ei de 15 ani, partenerul lui Fram în dansurile acestuia. În episodul al doilea, descoperim, de asemenea, că însuşirea cea mare a Fanny-ei nu e talentul gimnastic, ci o incomensurabilă bunătate. Bineînțeles găsim şi aici ceva trăsnit. Îl adora pe frate-său şi toată viața ei i-o dedică. Pe de altă parte avea un roi de bărbați care îi făceau curte, ba unora le arăta simpatie, prietenie. Dar nu se mărita cu niciunul. De ce? Ca să se poată dedica în întregime scumpului ei frate? Nu! Cele două feluri de tandreţe nu s-ar fi concurat. Obstacolul era altul, tot atât de trăznit ca tot ce gândea această bizară „funny-girl”. Doar scumpul său frate Geo o pricepuse. N-o aproba. Dar o iubea şi mai tare pentru asta. Secretul ei îl spune cu naturalețea unei definiții de dicționar. „E prea pisăloagă. Ştie dinainte ce o să ți se întâmple, ştie unde te duci, de ce trebuie să te fereşti şi dacă nu ți se întâmplă ce ți-a prevăzut ea, tot tu eşti vinovat că n-ai ascultat-o.”
     Să ne întoarcem însă la Fram, ursul polar. Până acum am semnalat subtilitățile de psihologie din acest film, delicateţea sufletească a personajelor combinată cu nostimul lor fel de a gândi. Să mai amintim că filmul e îndeosebi o vastă şi spectaculoasă reprezentație de circ, o poveste de aventuri, cu neîncetate schimbări de peisaj. Paris, Viena, Londra, New York, Moscova, Berlin şi mai ales Iaşi, oraşul natal al micului erou, iar la urmă, Polul Nord, cu nesfârşitele lui deşerturi şi magicele sale aurore boreale care pătrund, „joacă” în film. Iar Fram, ursul polar, e mai mult decât un animal dresat. Este o personalitate.
     Numărul de atracție al cuplului Fram-Geo este felul uluitor şi zburător cum dansau ei împreună un anumit vals. Un vals care aşa de bine se potriveşte cu firea celor două personaje încât melodia lui îi însoțeşte de dimineața până seara. O auzim aproape tot timpul şi simţim net o jenă în rarele momente când nu se mai aude. Simţim, noi, spectatorii, că acel vals ne lipseşte, ne trebuie... Mare performanţă în arta muzicii cinematografice. Autorul valsului şi al întregii partituri muzicale e Temistocle Popa.
     Iar actorii sunt, bineînţeles, toţi de mâna întâi: Carmen Galin, Violeta Andrei, Dem Rădulescu, George Mihăiţă, Aurel Giurumia, Mitică Popescu şi, mai ales, Octavian Cotescu, directorul circului, al cărui sentiment suprem e seriozitatea, adânca seriozitate cu care stimează pe acei oameni admirabili, pe artiştii care ne învaţă să râdem, adică să fim buni.
 
(România literară nr. 39, 23 septembrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, d.i. suchianu, elisabeta bostan, un saltimbanc la polul nord film

Opinii: