Realizat în 1990, filmul lui Ovidiu Bose Paştina se întâlneşte de abia acum cu publicul său. La începutul anului, a obţinut Marele Premiu la Festivalul filmului documentar - Dokumentar Neubrandemburg, a fost prezentat la secţiunea Forum a Festivalului de la Berlin şi de la München, a obţinut premiul pentru cel mai bun documentar la Costineşti, a fost selecţionat printre primele 15 documentare ale lumii la Festivalul de la Yamagata (Japonia). Interesul şi recunoaşterea valorii filmului se datorează cred dincolo de calităţile plastice de excepţie şi faptului că încearcă să monografieze uvertura revoltei comuniste din singura ţară, care a plătit un greu tribut de sânge răsturnării dictaturii totalitare.
Şi, dincolo de acest demers, se citeşte căutarea disperată, poate zadarnică (în prezent), dar nu inutilă a adevărului, şi se intrevăd culpabilităţile peste care se încearcă mereu să se treacă, programatic, cu buretele lipsei de memorie. Comentarii, confesiuni, gânduri, reacţii sunt surprinse în dialogul cineastului cu supravieţuitorii, cu martorii, cu mulţi dintre principalii actori ai începutului de revoluţie anticomunistă. Regretele, durerea, emoţia, confuzia zilelor din săptămâna patimilor Timişoarei se leagă într-o ţesătură de imagini, cu racorduri şocante, cu accente contrapunctice, bine temperate de laitmotivul topografiei oraşului-martir surprins fie de la înălţime, fie doar la câţiva centimetri de dalele însângerate ale scării catedralei timişorene. Dincolo de emoţie şi durere, se află şi dezamăgirea ce transpare din prezentul lipsit de adevărurile necesare. Cineastul nu se transformă în procuror, dar sugestiile sale incriminează nu numai pe cei vinovaţi în mod direct, ci şi pe harnicii ştergători de urme, pe complicii minciunilor programatic concertate, pentru o vinovată uitare.
Asasinii celor 147 de victime de la Timişoara nu au fost identificaţi în film, ca şi în realitate, adevărul este încă departe. Dar cortegiul de orori şi crime săvârşite la Timişoara rămâne acuzator înregistrat pe peliculă, de suferinţa supravieţuitorilor, martorilor, anonimi eroi ce au declanşat trezirea din lunga vrajă a spaimei.
Performanţele imaginii semnate de Doru Segal, accentuează emoţia evocărilor, fără ca superelaborarea peliculei să implice artificialul, dimpotrivă, conferindu-i o profundă componentă dramatică. Dincolo de convenţii, imaginea lui Doru Segal ortografiază perfect discursul cineastului, interesat şi de "revolta" post-revoluţionară împotriva demonului uitării. Pentru generaţiile de azi şi de mâine nu există viitor, fără a avea rezolvat trecutul.
Filmul lui Ovidiu Bose Paştina este un remediu contra minciunii, contra complicităţilor situate până la cele mai înalte trepte din stat. Dar nu-i aşa?, nici asasinii lui JFK n-au fost descoperiţi, nici cei ai premierului suedez. Şi totuşi, Balanţa lui Pintilie a declanşat prin celebra secvenţă a "masacrului inocenţilor" un proces. De ce n-ar declanşa şi Timişoara procesul adevăraţilor asasini din oraşul de pe Bega? Pentru asta niciodată nu-i prea târziu.
